Ceea ce urmeaza aici nu este o cronica de specialitate. Despre filmul lui Cristi Puiu s-au spus atat de multe lucruri incat a mai adauga o vorba pare curata prostie. Nici nu as fi avut de gand sa scriu daca, vazand filmul, la finalul acestuia nu as fi ramas cu gura cascata. M-am intrebat daca regizorul si scenaristul au avut in vedere respectivul detaliu sau acesta s-a infiltrat in textura filmului mai presus de vointa lor. Daca s-au gandit si au prevazut, e bine, dar daca nu s-au gandit, atunci biruinta filmului este cu atat mai mare. Aceasta din simplul motiv ca o opera adevarata, pentru a-si realiza implinirea, poate sa se inalte deasupra capetelor celor ce au gandit-o si sa impuna un sens nebanuit. Despre ce este vorba? Fara sa apara la chip, fara sa iasa in fata spectatorilor, ultimul medic, acela despre care aflam ca in sfarsit l-ar opera pe pacient, e vorba despre un neurochirurg, are un nume aparent banal, in fapt coplesitor. Care este acesta? Anghel. Asadar, neurochirurgul care aplica lovitura de gratie nefericitei fiintei omenesti purtata prin spitale, precum un damnat prin bolgii, nu se cheama oricum, ci Anghel, adica inger. Ingerul mortii este acela care-l preia pe pacient, ii va sparge cutia craniana si astfel va reusi sa-l elibereze dintr-o viata a saraciei si umilintei. Este asadar semnificativ ca, intr-un asemenea film, facut intr-un registru realist, aproape naturalist, care nu si-a propus o miza spirituala, aceasta, totusi, pe nebanuite, suprinzator si fermecator, se instaleaza in finalul operei si-i da acesteia un sens major. Nefiind vorba doar de o critica a sistemului sanitar din Romania, chiar daca dialogurile, atmosfera, totul, par sa trimita intr-o asemenea directie, filmul are o deschidere superioara si, simplu spus, prezinta coborarea omului in infern, cercurile infernului pe care-l strabate, dominate de fiecare data de personaje emblemat