DGLR îmi pare a fi util, echilibrat şi eclectic, mai puţin analitic decît Dicţionarul Scriitorilor Români, la a cărui redactare am participat, dar bine lucrat în domenii pe care DSR-ul nu le-a cuprins: publicaţii, instituţii şi organizaţii literare, cafenele ("Capşa", "Fialkowski", "Corona"). Agreabilă e partea iconografică: fotografii clasice, neinsidioase, caricaturi cuminţi, dar şi multe piese din panoplia personală a lui Eugen Simion, prezentat din toate unghiurile, inclusiv cu papa Ioan Paul al II-lea. Coordonatorul volumelor a întreprins o muncă sisifică armonizînd voinţa şi idiosincraziile a peste 150 de colaboratori, de a căror îndărătnicie se plînge vindicativ în prefaţă, ca şi cum s-ar fi aşteptat să fie altfel. Dificultăţile erau inerente, cu atît mai mult cu cît numeroase texte s-au născut din norme bugetate pe la institutele literare ale Academiei, unde lucrează mulţi oameni pentru care actul critic reprezintă un gest ierarhic de prudenţă, foarte uman, de altminteri. Repartiţia corvezii a fost şi ea - din cîte ştiu - aleatorie, dar se simt totuşi, în volumele de pînă acum ale DGLR, cîteva afinităţi folositoare: Dan C. Mihăilescu redactează remarcabil majoritatea medalioanelor despre optzecişti, iar personalitatea Monicăi Spiridon se simte şi ea acut în toate textele, ca de pildă în cel despre foarte sapienţialul Vasile Andru, la care autoarea acuză "glisajele ghidate, adeseori obositoare, către cosmic şi arhetipal, ca şi substanţa pur nominală şi inconsistenţa halucinantă a aşa-numitor personaje". O partitură dificilă are Roxana Sorescu, pusă în faţa unor autori care s-au distins prin colaboraţionism ideologic şi politic în anii '50. Aici, tendinţa aproape generală a DGLR este aceea de a trece culpabil peste majoritatea atrocităţilor de atunci, surmontînd vina protagoniştilor prin elegante surdinizări estetice. A-i acuza pe coordonatori de edulcorare ar