Mai ţineţi minte cînd veneau străinii în România şi după ce lăudau (mai de politeţe, mai de-adevărat) frumuseţile ţării, făceau de multe ori observaţia că avem totuşi o problemă cu toaletele? Că-s murdare, că miros, că aşa ceva n-au mai văzut... Se mirau de sistemul turcesc, gîndit la toaletele publice ca să nu te aşezi (ceea ce în condiţii de mizerie are o oarecare logică). Se îngrozeau, la ţară, cînd vedeau buda în curte. Apoi, am auzit de un sistem occidental nou, cu nişte colace de carton de unică folosinţă, pentru toaletele firmelor, frecventate de multă lume. M-am mirat de ingeniozitatea civilizaţiei vestice. Sistemul a fost introdus şi la noi prin cîteva locuri, dar bineînţeles că prinde destul de greu. Unica folosinţă se transformă uneori în veşnică folosinţă. Şi iarăşi mi-am zis că în fosta zonă de influenţă a Imperiului Otoman nimic de acest tip nu rezistă (deşi în zonele turistice ale Turciei, toaletele sînt astăzi extraordinar de civilizate). La începutul anilor '90 am ascultat, ca toată lumea, poveştile, la modă atunci, despre toaletele publice automate din oraşele occidentale, la care românii nu ştiau cum să plătească sau din care nu mai ştiau să iasă şi care, în orice caz, îi uimeau teribil. Am citit şi povestea cu musca de pisoar, inventată de nemţi aşa încît să-i stimuleze pe bărbaţi să încerce să nimerească la ţintă şi să nu stropească pe de lături. Am citit că în Japonia s-au inventat toaletele cîntătoare. Am văzut şi cu ochii mei tot felul de instalaţii în slujba omului şi a igienei: pisoare amplasate la înălţimi diferite, săpuniere automate cu substanţe aromate, sisteme de ventilaţie ultramoderne, faianţă şi marmură scumpă pusă în locuri publice şi aşa mai departe. Multe asemenea lucruri sînt şi în Anglia. Dar mai sînt şi altele. La Cambridge, de exemplu, faimosul oraş universitar, o bijuterie arhitectonică şi un monument de civilizaţie, am văzut