Ma aflu in gradina unui restaurant bucurestean. Un prieten tine mortis sa-mi prezinte un posibil investitor, om doldora de bani, gata sa finanteze un ziar "ca lumea". Ne cantarim reciproc pe sub ramele ochelarilor de soare. Spre finalul mesei, invartind coniacul in paharul bulbucat, ma intreaba scurt "La cine scrii, domne?".
"La nimeni", raspund. Raspunsul il amuza. Ma amuza amuzamentul sau. Deschide o mapa asezata tacticos pe masa. "Pai, uite aici articolele dumitale din…" "Oh", spun, "vroiati sa ma intrebati unde scriu." Prietenul meu, intermediarul intalnirii, diplomat din nascare, da s-o dreaga "Ei, chestiune de semantica". "Da", zic eu. "Stati putin", replica potentialul patron de gazeta. "Lasati chestia asta cu semantica."
Cum semantica mi se pare o chestie buna, eu unul nu o las si incep sa-i explic celui pe cale de a deveni un Rupert Murdoch al romanilor ca mai interesant ar fi sa ne intrebam pentru cine scriem, cui ne adresam, adica. "Vrei sa spui ca Cutare nu-ti spune ce si cum sa scrii?", mi-o taie preopinentul.
"Exact." "E un prost." "Dimpotriva, e destept." "Pai, daca vreau, eu pot sa fiu si mai destept." "Da?" "Da. Nici eu nu o sa spun oamenilor ce si cum sa scrie. O sa-ti spun dumitale si dumneata le spui lor, ca doar esti directorul ziarului." "Care ziar?" "Ziarul meu. Ii dam drumul in trei luni." "Fara mine." Rade.
"Bine. Cat iei pe articol acum? Eu iti dau dublu. Chiar triplu, daca e nevoie." "Nu e nevoie, e doar imposibil." "Zi, domne. Nu ma tocmesc. Cat iei acum?" "Nimic. Scriu de placere." E prima oara intr-un ceas de vorba cand il simt pierdut. E prima oara in viata lui cand nu poate da dublu, triplu "daca e nevoie". Si pentru asta nu ma va ierta vreodata.
Imi aduc aminte de acest episod la o sticla de Herradura Añejo, pe terasa unui restaurant din Coyoacan – nu departe de Casa Azul, cu
