Onoarea cetăţenească a "lagărului" comunist n-ar avea nici o justificare dinaintea istoriei dacă în măruntaiele lui n-ar fi avut loc două-trei episoade de disperare organizată: Budapesta 1956, Praga 1968, Gdansk 1980. Schimbînd proporţiile, putem aminti şi de trista rezistenţă armată din România anilor '50, de Valea Jiului şi de Braşov. Mîndria noastră "regională" şi naţională îşi poate obloji rănile cu tinctura patetică a acestor evenimente, iar Europa reunificată le poate contempla ca pe nişte urme ale propriei ei preistorii. Fără "elanul spre libertate" (B. Gieremek) pe care asemenea momente îl ilustrează, n-ar mai fi fost nimic de salvat în partea noastră de lume. Faptul că ele au fost posibile e un miracol şi e inadmisibil să le vedem uitate, relativizate, transformate în patrimoniu muzeal. După august 1980, cuvîntul "solidaritate" a devenit o instituţie, iar "mîndria naţională" - o specie de martiraj. A te sluji de ecoul acestor termeni pentru declaraţii sentimentale şi trivialităţi demagogice curente e totuna cu a nu avea memorie. Şi a trata limbajul şi istoria ca pe nişte unelte derizorii. "Solidaritatea" poloneză a fost un perfect exemplu de comportament responsabil în vremuri precare. Nu simplă complicitate, nu asociere impulsivă, nu strigăt gregar. Uluitoare e diversitatea omenească, socială şi profesională a celor care se solidarizau. Linia de front era opera unor inşi care n-aveau nimic în comun: profesori şi muncitori, prelaţi şi foşti filosofi marxişti, savanţi consacraţi şi studenţi. Într-o convorbire cu Michnik din 1992, generalul Jaruzelski descrie cu oarecare perplexitate această neobişnuită unanimitate: "ŤSolidaritateať a apărut ca o mişcare atotcuprinzătoare care, în termeni simpli, a combinat politica de dreapta şi, într-un fel, pe cea reacţionară şi parohială, cu cerinţele socio-economice populiste, de stînga". În împrejurări "normale", cardina