Dragă domnule Nicolae Văcăroiu, aflaţi aşadar că pe 24 septembrie a.c., puţin după ora locală 16, treceam din Ungaria în Austria. Aici, ce să vezi: de-o parte şi de alta a autostrăzii, mori de vînt, cu zecile! Într-o jumătate de oră, gata, sîntem pe centura Vienei. Ce m-a impresionat aici: nu numai că vezi multe turle de biserici, dar imaginaţi-vă că ceasurile din ele mai şi arată ora exactă! Ce paradox, dle Văcăroiu: i) noi l-am suportat pe Ceauşescu 24 de ani, ii) ca el să facă o Casă a Poporului (a.k.a. a Parlamentului), iii) ca în ea să se mute şi Senatul pe care cu onoare îl prezidaţi (rog să-mi transmiteţi dacă, cumva,...), iv) ca în sala nouă a acestui Senat să fie pus pe perete un ceas (chiar în faţa dvs.), v) ca acest ceas să fie filmat de toate televiziunile, vi) ca să se spună că întîrzie o secundă la o mie de ani, vii) ca să ne înjure poporul mai abitir pe noi, parlamentarii, pe motiv de lux! Pe cînd la Viena toate ceasurile merg şi, de la Hitler încoace, nimenea nu mai înjură pe nimeni pe motive de milenarism! Aşadar: după o plimbare prin Austria, numai ce trecem, pe la ora 8 seara, în Germania, pe la Passau (întrebaţi-i pe emigranţii români din anii comunismului ce însemna acest cuvînt pentru ei!). Ne înscriem pe autostrada de München... şi mergi, şi mergi. Peste vreo două ceasuri de crestat Bavaria, ce spune Gavril Popescu (vă scriam de el săptămîna trecută): No, eu cre' că putem să ne oprim! Cînd un arădean spune asta, nu mai are rost să insişti. Şi unde nu ziceţi, dle Văcăroiu, că, pe întuneric, ajungem într-un orăşel pe nume Ergolding! Noapte..., friguţ... încercăm la un gasthaus (un soi de pensiune), e plin, ne trimit la altul..., întuneric..., n-avem hartă..., încurcăm străzile..., toţi amabili, explică în germană..., fix limba pe care n-o ştim... Ei bine, dle Văcăroiu, şi numai ce intrăm într-un tîrziu într-un soi de bar. Înăuntru, o singură masă