Cu fiecare volet ce ni se ofera din Jurnalul Monicai Lovinescu*, modul in care autoarea traieste exclusiv prin, pentru Romania si respira, practic, prin toti porii destinul politic, social si uman al realitatilor de aici devine tot mai limpede si mai tulburator. Ai zice ca, departe de a i se toci, ori de a-i fi coplesita de resemnare, perceptia faptelor, dimpotriva, i se ascute cu fiecare an ce trece.
Personajele de prim-plan sunt in mare aceleasi: Gabriel Liiceanu si Nicolae Manolescu in tara, Alain Besancon, Fr. Furet, Mihnea Berindei la Paris ("Mihnea crede si el ca SRI-ul se schimba, ca tineri foarte instruiti se angajeaza acolo precum cel mai bun student al lui Gabriel de anul trecut"), apoi Gabriela Adamesteanu (din partea careia "ma aleg cu o scena de crunta gelozie, ca, fireste, noi pe Manolescu il iubim si nu pe ea sau pe Rodica, a caror revista ne sta la dispozitie") sau Andrei Plesu ("are l''esprit tordu. Tot aparandu-se de criticile intemeiate, cultiva sofismul in scopuri de igiena resentimentara"), Paul Barbaneagra, Patapievici, Vlad Zografi. Coordonatele luptei de idei raman aceleasi (refuzul intelighentiei franceze de a echivala comunismul cu nazismul, culpabilitatea deliberata a Estului pentru mascarea vinovatiilor seculare ale Vestului, cartelurile securisto-activiste care au inghitit Romania, atomizarea Dreptei la Bucuresti, paralel cu monolitica forta maligna a neocolectivismului parazitar si a socialismului ce mascheaza corectitudinea politica a l''americaine etc.). Insa antenele mentale si senzorii afectivi s-au ascutit pana la suferinta si clarviziune.
1996-1997 va sa zica tensiunea pendulului dinaintea alegerilor: asteptarea marii schimbari politice. O asteptare subminata, desigur de indoieli, iluzii frustrate (cea mai mare este pierderea candidaturii lui N. Manolescu la presedintie, luxat fiind din toate partile, si
