Subiectul acestui articol vizează modul în care DGLR ar fi util elevilor şi, se subînţelege, profesorilor care predau literatura în şcoală, mai cu seamă la nivelul ciclului liceal. Asta, bineînţeles, dacă plecăm de la o premisă absolut necesară: aceea că apariţia dicţionarului s-a făcut remarcată cel puţin în Bucureşti, căci de provincie (şi nu mă refer la marile oraşe) e aproape inutil să vorbim. Încă. Nu cred că mă înşel dacă spun că profesorii care au auzit sau l-au văzut nu sînt prea mulţi. De cumpărat nici nu se mai pune problema. Şi, nu-i aşa, la ce bun? - ar spune mulţi dintre ei, cu o voce care nu mai e a lor, ci una de roboţel prins fără de scăpare în maşinăria scîrţîitoare a învăţămîntului. La ce bun, de vreme ce multe articole din DGLR - cele care îi vizează pe autorii de manual - fac o concurenţă destul de proastă cărţilor de comentarii de care piaţa geme şi în care textele, indiferent că sînt în proză sau în versuri, sînt mult mai bine "povestite", iar datele bio-bibliografice, mult mai sintetice, ne scutesc de amănunte supărătoare într-un univers de informaţie şcolară şi aşa supraîncărcat. Să presupunem că un elev ar deschide dicţionarul. Şi este un elev mediu, bine îndoctrinat cu ideea că literatura română şi mai ales autorii studiaţi, "monştri sacri", sînt tot ce a dat mai bun geniul universal. Ce-i oferă DGLR? Nimic nou. Arghezi cu lirica prezentată cuminte, şcolăreşte, tematic, cu romanele povestite rapid, pe înţelesul tuturor. Singura dificultate notabilă: neologismele, pentru care ar avea nevoie de un alt dicţionar, lucru deja enervant, aşa că renunţă, intră pe messenger sau, şi mai bine, sună un prieten. Cam la fel stau lucrurile şi pe la alţii. La Caragiale, de exemplu, unde ne întîmpină aceeaşi prezentare călduţă, unde personajele din comedii "au caraghioase oglindiri în tărtăcuţa lor buimacă", iar nuvelele nu prezintă nici un interes, fiind ex