Aveam 30 de ani cand m-am lipit de un grup de artisti ceva mai varstnici, care dobandisera, inca de la primele iesiri in lume, o pretuire de invidiat.

Toti beau de stingeau, fapt care le conferea o aura simpatica de contestatari. Pe atunci, tot ce era neobisnuit, chiar daca n-avea nici o legatura cu politicul si cu degringolada intelectualitatii, capata, cu cat te departai de Bucuresti, interpretarea unei fronde.

Membrii grupului mi s-au parut hotarat mai prietenosi decat toti criticii, romancierii si poetii de care am incercat sa ma apropii, deoarece, de fiecare data cand i-am vizitat, i-am gasit laolalta in acelasi atelier, al unui profesor de la Belle Arte, cand afumati bine, cand beti turta.

Am fost matol rau o singura data. Ma parasise o iubita si, intre colegii de facultate, circula legenda ca votca vindeca repede necazul din amor. Uneori, as vrea sa fiu ca unii din oamenii pe care-i admir pentru rezistenta la bautura, insa e clar ca n-am acest har.

Cred c-am facut de copil o reactie de respingere la alcool si alcoolici, din cauza unui membru al familiei pe care nu-l tin minte decat ametit si departe de grijile unei case cu copii de crescut.

Din grupul de artisti pe care nu i-am aflat niciodata treji de-a binelea, ci abtiguiti inca de dimineata si cu privirea aceea tampa si vesela pe care ti-o da bautul ce nu se mai termina nu mai traieste nici unul. De fapt, nici unul din liderii de atunci hotarati nu prin vot, ci prin radiatia personalitatii.

Doi, trei dintre ei, care mai sunt in viata, nu mai beau ca altadata. Insa nu mai conteaza nici ca talente si nici ca oameni pe care te poti baza. Sunt niste epave, la varsta cand ar fi sa se bucure de inlesnirile senioratului. I-au nenorocit tariile.

Si nu atat bautul, cat convingerea ca alinierea la un viciu major e o problema de barbatie