Tinereţe şi viaţă în mileniul trei
La aniversarea de acum zece ani, în sala festivă a scriitorilor din Timişoara ne-am înghesuit o puzderie să-l celebrăm pe Livius Ciocârlie. Foşti studenţi, colegi de breaslă academică şi literară, ne-am întrecut, cum se întâmplă cu asemenea prilejuri, în laude, amintiri măgulitoare, cuvinte de recunoştinţă. Toate, spuse însufleţit, cu drag şi convingere, deoarece, fără nici o ipocrizie, erau perfect adevărate. Pentru că mi-a venit rândul mai spre sfârşit, pentru că îi vedeam figura uşor stânjenită, pentru că intuiam la ce se gândeşte şi bănuiam cum va consemna în jurnal amiaza cu pricina, am simţit brusc dorinţa de a-l lua prin surprindere. M-a cuprins atunci o emoţie ciudată, de parcă eram în Amfiteatrul 1.2, în timpul cursului despre Nerval, când aşteptam cu plexul explodat ca ,domnul profesor L.C.", să pronunţe numele uneia din fiicele focului. Discursul pompos, pregătit cu sârg acasă, mi s-a spulberat într-o clipă, iar eu m-am trezit spunându-i în public, cu un amestec de îndrăzneală şi ezitare, tot ce nu avusesem vreodată curajul să îi adresez în particular. }in minte că, pe măsură ce vorbeam, îmi dădeam seama că s-ar putea să nu fiu înţeleasă corect, că s-ar putea ca multe din cuvintele mele să nedumerească sau chiar să irite. Aşa a şi fost. Nu mai puteam da însă înapoi. Unii mi-au reproşat că am ciobit atmosfera festivă, alţii mi-au sugerat că am riscat mult, fiindcă sărbătoritul nu prea gustă asemenea stil. Din fericire, sărbătoritul a avut, ca de atâtea ori, un imens simţ al umorului şi n-a dat vreun semn de supărare. Dimpotrivă. Transcriu pentru paginile aniversare din România literară fragmentul de bandă înregistrat în 1995 şi-l las intact, cu toate bâlbele, cu toată nesiguranţa:
,Dragă domnule profesor, sper să înţelegeţi exact ce vreau să vă spun acum, când împliniţi, cum se spune, o frumo
