Dan Stanca este, probabil, prozatorul român care a parcurs cel mai repede drumul de la debut la deplina consacrare. Prima carte i-a apărut relativ tîrziu, în 1992, cînd autorul împlinise deja 37 de ani. De atunci pînă astăzi autorul a avut o cadenţă editorială de invidiat (una, două sau chiar trei cărţi apărute în fiecare an), astfel încît cărţile sale au ajuns să ocupe mai bine de jumătate de raft de bibliotecă. Mai important însă decît numărul de volume publicate este faptul că Dan Stanca este un prozator unic în literatura română actuală. Într-o lume literară dominată de mimetisme, în care (cel puţin la nivelul ultimei generaţii) ai uneori sentimentul că, în pofida numelor diferite de pe copertă (re)citeşti, la nesfîrşit, aceeaşi carte, Dan Stanca este un romancier pe deplin original, fericit descoperitor al unui drum propriu, pe care păşeşte cu siguranţă, fără maeştri (discuţia se referă la nivelul prozei, nu al ideilor) şi fără discipoli.

Formula narativă cultivată cu obstinenţă de prozator este un soi de hiperrealism împănat cu elemente fantastice şi/sau onirice. Până aici, modelul cel mai la îndemînă este proza sud-americană şi, poate, mai mult decît aceasta, cinematografia iugoslavă din anii '80-'90 (filmele lui Emir Kusturica). Dincolo de acest cadru general, romanele lui Dan Stanca se ies din contingent prin marea lor densitate ideatică. Autorul este, pe urmele lui René Guénon şi Vasile Lovinescu, un adept declarat al filozofiei ezoterice, iar personajele sale sînt, la rîndul lor, oameni cu viziuni diferite, dar foarte ferme, asupra vieţii şi a realităţii înconjurătoare. În privinţa dezbaterilor intelectuale personajele lui Dan Stanca seamănă, pînă la un punct, cu cele ale lui Nicolae Breban. Ele au aceeaşi pasiune în a-şi susţine ideile, chiar dacă modul lor de gîndire este complet diferit de cel al personajelor autorului romanului Bunave