Cred că există momente în literatura română când cineva trebuie să se ridice şi să spună "Nu!" unui fenomen cultural, chit că acesta e o carte micuţă; acest articol e un astfel de gest. Mi se pare că am aşteptat destul să o facă altcineva în locul meu. Am auzit câteva voci negative prin critica românească, din această puţinătate unele erau tinere şi nu aveau spaţiu de manifestare. Aşa că, având în spate vechea justificare liberală potrivit căreia exercitarea raţiunii e o datorie a fiecărui cetăţean, sunt nevoită să spun "Nu" colecţiei de povestiri De ce iubim femeile. În ochii românilor (inclusiv criticii literari), Cărtărescu nu mai e un scriitor, ci un brand. Care trebuie protejat, cam cum sugerează el că trebuie făcut cu femeile în ultimul capitol, şi căruia îi trebuie date cât mai multe funcţii. Cărţile sale au un tratament similar: găina de aur nu poate oua decât un produs de aur. Or, cei ce au luat De ce iubim femeile drept aşa ceva suferă probabil de orbul găinilor. Mircea Cărtărescu face, într-adevăr, o mutare surprinzătoare şi incontestabil inteligentă: când toată lumea se alfabetizează în sau încearcă să se perfecţioneze în jargonul postmodern, el se dă Gică Contra şi se aşează de-a curmezişul timpurilor ce vin. Se scrie mult despre sex şi despre liberalizarea lui, atunci Cărtărescu face elogiul monogamiei sexuale. Femeile se emancipează, atunci Cărtărescu, dintr-o trăsătură de condei, le transportă înapoi în epoca în care erau dominate de prejudecăţi, epocă în care nu erau educate, nu munceau şi nu votau. Acum homofobia e un defect, în timp ce Cărtărescu e deschis în privinţa ei: "ş...ţ se deschidea uşa şi intra o mulţime de oameni, îmi cădea capul de pe umeri sau, pur şi simplu, uitându-mă mai bine între picioarele ei, observam deodată că e netedă ca o păpuşă sau, mai rău, că e bărbat!". E greu să nu stai să te întrebi de ce un scriitor de asemenea c