Unele construcţii româneşti au fost mai puţin discutate pentru că nu creează probleme vorbitorilor nativi, ci cel mult străinilor (producînd anumite confuzii şi greşeli); or, perspectiva românei ca limbă străină a fost în genere neglijată, din motive statistice şi ideologice: considerîndu-se probabil că interesaţii din afară sînt în număr nesemnificativ, iar cei din interior (minorităţile) trebuie să se descurce singuri, prin simplă adaptare la mediu. O abordare contrastivă orientată spre utilizarea limbii române ar servi totuşi şi descrierii generale a acesteia. Într-o astfel de abordare, devin evidente multe lucruri imposibil de dedus din dicţionare sau din gramaticile curente; de pildă, faptul că verbele afective esenţiale, extreme - a iubi şi a urî - nu au în româna actuală construcţii asemănătoare şi că ele intră într-un complicat joc de nuanţe cu impersonalul care le substituie în cele mai multe cazuri, în construcţie afirmativă sau negativă: a (nu) plăcea.

Practicile traducerii ţin cont de diferenţele de context tipic în utilizarea sinonimelor parţiale; de la limbă la limbă, verbele cu sensul ,a iubi" şi respectiv ,a plăcea" îşi împart diferit sfera de aplicare, ca şi negarea lor gramaticală sau prin antonime. În dicţionarele româneşti, verbul a iubi este definit în primul rînd în legătură cu complementul său direct uman; primul sens din DEX este ,a fi îndrăgostit, a simţi o mare afecţiune pentru o persoană de sex opus". Ceva mai departe, apare şi un sens care permite complementul non-animat: ,a ţine extrem de mult la cineva sau la ceva". De fapt, uzul curent acceptă complement inanimat doar cînd se referă la abstracte şi la nume de stări, procese, acţiuni - iubeşte viaţa, adevărul, cititul, mersul pe jos etc. - sau atunci cînd e posibilă o anume personificare, o implicită asimilare a entităţii în cauză cu o ţintă a afectelor şi nu cu un pr