Multă vreme n-am înţeles, în poveşti, de ce apa moartă nu omoară şi apa vie nu învie. Adică din ce pricină Făt-Frumos îşi vine-n simţiri doar stropit, pe rînd, cu amîndouă licorile. Nici acum nu ştiu, de-adevăratelea, răspunsul, dar e, în tot cazul, la mijloc un fel de-a recompune, din cioburi, o imagine, trecînd-o, ca pe-o fotografie, în atelierele de demult, prin ,ape". Mi-am amintit de-ntrebarea asta şi de bătrîneştile ,filozofii" care căptuşesc basmele citind, de curînd, o carte cu copertă verzuie (după obîrşia-i franţuzească, vert Nil, vernilul e-un verde de apă...): Oglinzile, de Petru Creţia, în reeditarea recentă de la Humanitas.

În cui, peste spinarea arcuită a vreunui scrin, atîrnă un zăgaz de vanitate şi melancolie. Apa de sub luciu, care se face tot mai gris souris, cu anii, boicotează orice frumuseţe, înmoaie, vicleană, părerile de rău, schimbă, la bunul ei plac, ce este cu ce pare. Şi, din nou, nici apa moartă nu omoară, nici apa vie nu învie. Amîndouă, turnate într-o cocă de sclipici, peste-o mesadă argintată, botează cu-alte nume chipuri din ce în ce mai noi, deşi din ce în ce mai vechi, care se tot lasă, cu fiecare privire în oglindă, undeva la fund. De le-am putea prinde din urmă, scrie Petru Creţia, ,toată viaţa noastră ar fi sfîşiată". ,Dacă amintirea n-ar fi amintire vie, ci moartă oglindă, dacă visul n-ar fi vis, ci stearpa înfăţişare, devenită vizibilă şi reflectată, a nevăzutului ireflectabil din noi", atunci ne-am lăsa cunoscuţi. Şi n-ar mai fi, paznica bună a multelor noastre tristeţi, şi trucuri, şi scamatorii de duzină, pîndind dintr-un ungher de casă, dovada că nu vrem, de fapt, să ne oferim, definitiv, judecăţii celorlalţi, să lăsăm în urmă imagini care să vieze ele, fără noi: ,Cineva te-a putut vedea într-o fotografie sau într-un portret sau într-un film sau ca statuie, fie şi ca o nălucă, însă nimeni nu-ţi poate spune