Aşa cum observam şi altădată, poezia lui Ioan Flora se bizuie pe o postură de extrovertire. Poetul se vrea, după cum afirmă răspicat, ,din ce în ce mai în afara fiinţei" (Privighetori albe şi goale). Aparent sătul de spectacolul interior, dezabuzat în raporturile cu sinele, e atras de spectacolul lumii, pestriţ, îmbietor în varietatea sa inepuizabilă, ambiguu în semnificaţiile sale, pe nervura unei pronunţate psihologii balcanice. De facto nu e o abdicare de la lirismul de fond, un abandon în braţele ,prozei", ci o reacţie deviată a unei intensităţi care caută soluţii alternative la stagnarea în dramatismul explicit, în solemnitatea hermetică, spre a nu mai vorbi de directitatea sentimental-romantică. Pentru a nu se preda convenţiei, unda lirică se strecoară pe calea maximelor dificultăţi ce singură şi le pune-n cale. Pe această cale, poezia nu e nici marginalizată, nici negată, ci supusă unei prefaceri radicale, unei mutaţii spre-a putea supravieţui. Cu aerul că fuge de sine, autorul încearcă a dovedi că, dimpotrivă, nu s-ar putea deslipi de eul său, chiar supunîndu-se unor teste dure. Baia de concreteţe la care Ioan Flora îşi obligă producţia nu reprezintă o ocultare a poeziei, ci un mod indirect de-a o sugera, tangent la o exasperare a expresiei ce se sacrifică pe sine. Mitul ,omului concret", de sorginte bacoviană (stihul: ,- O, cum omul a devenit concret..." figurează drept motto al volumului intitulat Terapia muncii), e un mit crepuscular, paradoxal regenerator tocmai prin conştiinţa epuizării pe care o cuprinde. El îşi adjudecă embrionii epicului ca o probă a alienării asumate care se identifică, curajos, prin propria-i materie extranee ,sentimentului", deşi cochet brodată de consemnarea acestuia: ,Eram cu nervii la pămînt, oala în care fiersesem vinul/ mirosea a lapte şi asta mă scotea din minţi./ Eram deci cu nervii la pămînt sau, dacă vrei,/ într-un st