Ori să te exprimi şi să mori, ori să rămâi neexprimat şi nemuritor": cu acest motto splendid din romanul lui Pasolini Petrol se deschide al patrulea volum de versuri al lui Nicolae Coande. Intitulat, cu o sugestie fonică de mlaştină existenţială, Folfa, acesta prelungeşte şi adânceşte o temă a marginalităţii pe care poemele anterioare şi chiar titlurile a două plachete (în margine, 1995; Fundătura Homer, 2002) o conturau într-un mod expresiv. Periferia geografică şi socială era dublată de o subterană morală, din care o închipuire infernală avansa în prim-plan, smulgând hălci şi devorându-le cu o înfrigurată ferocitate: ,după ce ucid nu mănânc câteva zile sau mănânc/ cu ochii. o mare scârbă îmi încreţeşte pielea/ şi atunci m-aş jupui de viu. caut un pumn de pământ/ mâinile merg în jos nu ating zgura sunt zile şi nopţi/ când mănânc lumea care este o plantă amară şi atunci/ unde e carnea? unde este pielea cu care mă învelesc/ când soarele e bolnav?/ mi-e frig degetele s-au acoperit cu blăniţă - în faţa pragului/ îmi smulg coroniţa de nervi îi dau foc un câine/ întors din infern îmi călătoreşte prin sânge/ cu o mână sugrum urletul/ şi asta e toată poezia vieţii mele" (Mâinile merg în jos). Cu excepţia versului final, care oferă poeziei o supapă, imaginile şi intensităţile sunt vădit şi voit post-expresioniste, apocaliptice, stingând lumina lumii şi aprinzând focuri în beznă. E o direcţie bine definită şi reprezentată a poeziei de azi, în care se regăsesc deopotrivă componenţi ai generaţiei ^90 (Ioan Es. Pop) şi tineri poeţi ,milenarişti" (Ruxandra Novac, Teodor Dună), şi care oferă angoasei, crizei, disperărilor eului un cadru perfect de manifestare. în versurile lui Nicolae Coande acest filon nu e totuşi unul de profunzime, imaginile de serie noire fiind asamblate cu o anumită preştiinţă a poetizării, într-o lumină scăzută pe care autorul însuşi o filtrează într-un