Prezent cu studii şi articole în revistele literare clujene, debutant în 1995 cu volumul de poezii Elegii întâmplătoare, autor al volumului Eminescu şi Novalis. Paradigme romantice (1999), Ştefan Melancu propune în 2001 o exegeză ferventă asupra pamfletului arghezian, sub titlul Apocalipsa cuvântului, recomandată de Nicolae Balotă. Structura studiului critic despre pamfletul arghezian, organizat pe trei mari capitole, indică o miză triplă:

1) să stabilească fundamentele teoretice ale pamfletului ca scriitură şi ca apartenenţă la un gen literar; 2) să descrie repertoriul tematic al pamfletului arghezian, explorând aria lui de cuprindere, în capitolul II, Universul pamfletar; 3) să analizeze mijloacele artistice şi disponibilităţile imaginarului pamfletar, în capitolul III, Apocalipsa cuvântului. Prin urmare, o ,teorie" a pamfletului este conjugată cu o analiză tematico-sociologică şi cu o necesară analiză stilistică, realizând astfel o rodnică îmbinare a planurilor filologice ale cercetării.

Scriind cu patimă, cu o pasionalitate inevitabilă în pamflet, Arghezi a stârnit patimi, reacţii disproporţionate şi adversităţi. Destul de greu de situat teoretic, aş înclina să consider pamfletul o specie a genului oratoric, cu toată preponderenţa caracteristicilor lui scripturale, căci, în mod deloc paradoxal, pamfletul cizelează scriptic un proiect de oralitate, fiind, în fond, un aspru rechizitoriu cu o ţintă precisă şi un public imaginar foarte apropiat ca adresă, un public-martor imediat. Ştefan Melancu mobilizează o vastă bibliografie, în cadrul căreia autoritatea în materie o reprezintă exegetul canadian Marc Angenot, pentru a releva atât disponibilitatea satirică a pamfletului, cât şi încadrarea lui firească în sfera discursului critic modern. Sarcasm, ideologie, literaritate, ironie, satiră, comic, grotesc, parodie - toate concură pentru a