E un adevăr ocolit îndeobşte în mediile culturale autohtone, cu bună ştiinţă sau dintr-o ignoranţă asimilată ca un obicei al locului şi poate ca o garanţie a supravieţuirii - literatura română face parte dintre literaturile mici ale lumii; mai mult chiar: e o literatură mică printre literaturile mici din Europa. Orice studiu critic dedicat autorului român ar trebui să ţină seamă de acest adevăr, iar într-un fel sau altul, prin procedee mai mult sau mai puţin subtile, chiar aşa se şi întîmplă. Uneori chiar se pune degetul pe rană, şi atunci sînt invocate, pe bună dreptate altminteri, verigile unui cerc vicios de cauze şi efecte printre care nu se prea întrevăd breşe: limba de circulaţie restrînsă (care poate fi privită la o adică şi ca o consecinţă a circulaţiei restrînse a literaturii), slăbiciunile politicii culturale a traducerilor (derivînd din înfruntarea unor grupuri de interese) haos al valorilor, răstălmăcirea valorilor, iar în ultimă instanţă anularea valorilor prin promovarea critică şi premierea unor autori care şi-au asigurat de nişte zeci de ani statutul de scriitori români importanţi consolidat prin funcţii importante în instituţii culturale. La toate astea se adaugă sărăcia generalizată, care n-are cum să priască literaturii şi scriitorului.

E bine de amintit aici că starea de maturitate a unei literaturi naţionale, tonul, măsura, anvergura, sînt date de roman - o specie aptă să le cuprindă pe toate celelalte, păstrîndu-şi dimensiunea de gen popular, accesibil, dezvoltîndu-şi totodată nelimitat virtuţile estetice. Marile literaturi ale lumii, rusă, engleză, americană, spaniolă, se sprijină pe tradiţia unor capodopere româneşti. Aşa se face că poezia noastră, de valoare universală prin unele din vîrfurile ei, nu-i de ajuns pentru a propulsa întreaga literatură.

Dintre toate speciile, proza, romanul au fost la noi cele ma