Jurnalul secret atribuit lui Puşkin şi publicat în Statele Unite abia în 1986, după o aventură neverosimilă a manuscrisului, are de ce să-l uimească pe cititorul contemporan: sub forma însemnărilor din ultimele luni de viaţă a poetului, ni se prezintă un Puşkin total diferit de imaginea păstrată în manuale. Este autoportretul vînătorului insaţiabil de plăceri, victimă a unei sexualităţi debordante.

Reiese că, erotic vorbind, Puşkin fusese un fenomen recunoscut de toată societatea rusă a vremii, de la aristocratele de la Curtea Imperială la femeile uşoare şi la servitoare; posedînd o capacitate de a oferi plăcerea sexului opus de-a dreptul prodigioasă, mulatrul scund, negricios şi urît, pe care cunoscuţii îl porecliseră în derîdere ,maimuţa", compensa aspectul fizic nu doar prin geniul poetic strivitor, ci şi printr-o înzestrare naturală ce făcuse din poet o legendă vie încă din extrema tinereţe. în forul său intim, Puşkin pare mai mîndru de ceea ce realiza în prouesses érotiques decît de versurile al căror autor era şi care aveau să schimbe destinul literaturii ruse. Sîngele african al străbunicului său, transplantat în ţara din Nord, a dat, se vede, rezultate remarcabile. Poate că tocmai asemenea performanţe demne de Casanova l-au făcut pe Puşkin să afişeze toată viaţa, cu mîndrie, depărtata sa ascendenţă africană şi să o arunce tuturor în faţă, ca pe o sfidare cu multiple sensuri.

Nu atît lista iubitelor lui Puşkin (demnă de catalogul expus de Leporello) impresionează astăzi, cît subtilitatea ,poetică" a opţiunilor sale. Imediat după căsătorie, şi-a făcut amante din cele două cumnate, adică din surorile mai mari ale Nataliei Goncearova, s-a împărţit apoi generos între cele trei surori şi a iubit-o cu adevărat doar pe cea mijlocie, pe Alexandra, pe Aza din jurnal. Duelul fatal a avut drept cauză reală faptul că ofiţerul d^Anthčs o l