Nu ştiu cu precizie când am devenit unul din membrii ,echipei Ciocârlie". Cred că foarte târziu, când, mai mult cu indiferenţă decât cu entuziasm, Magistrul ne acceptase în preajma lui. Ciudat lucru, într-adevăr: ani de zile, Livius Ciocârlie a făcut prozelitism fără să-şi propună. Mai mult, fără să-i pese. Prin 1976, când i-am auzit pentru prima oară numele, abia dacă debutase, dar, cel puţin la Timişoara, numele lui avea o aură legendară.

I-am văzut prima carte la Vasile Popovici, în lunile de armată de dinaintea facultăţii, când, intrat deja la Franceză, începuse, din greu, să se lupte cu bibliografia. Era o carte serioasă, de critică literară, despre literatura şi cultura franceză. Am parcurs-o şi eu, dar fără a împărtăşi neapărat entuziasmul bunului meu prieten.

Am citit, parcă ceva mai interesat, cartea următoare, în 1979 (intrasem deja în ultimul an de facultate), Negru şi alb, dar cucerit cu adevărat am fost în 1981, când a apărut Mari corespondenţe. Cred şi acum că e una din cele mai bune eseuri critice scrise în România în ultimele decenii. Vocea autorului se simte în întreaga ei complexitate, vezi, literalmente, cum autorul e implicat în fiecare rând, în fiecare întorsătură a frazei, în fiecare idee aşternută în pagină. Când, în 1985, a apărut Burgtheater-ul provincial, s-a produs ruptura majoră în scrisul autorului: criticul, eseistul, profesorul lăsau deplin loc scriitorului. Persoana întâi avea să irupă cu violenţă în scrisul lui Livius Ciocârlie şi n-avea să mai plece de-acolo niciodată.

Ei bine, acest personaj la persoana întâi - mai întâi ,eu", apoi printr-o deturnare spre o ubicuă persoană a treia, ,Bibulie" - e cel care ne-a apropiat de omul aparent inabordabil, rece şi ironic. Influenţa sa asupra grupului de începători care eram prin anii '77 - '81 a fost mediată, un complicat joc de oglinzi şi strategii