Când îţi scrii testamentul înseamnă că îţi pecetluieşti într-un anume mod şi viaţa. încerci cu ultimele resurse de umor, să laşi urmaşilor din trăirea-ţi bună, rea, ce-a mai rămas.
Las, aşadar, copiilor mei cu drept de sfântă şi inalienabilă moştenire nişte ziduri care pot închipui o casă unde a existat cândva o altă trăire. Acele ziduri de interior au fost sfinţite de Preot Victor, stropite cu aghiazmă şi-au fost vizitate chiar şi de Moş Crăciun. Copilăria însă, dacă-i vorba şi de ea, şi dacă nu se referă strict la cele două nemernice refugii basarabene, nu se desfăşoară în interiorul creat de ziduri, ci în afara lor. Pe retina amintirii se înregistrează mărul, vişinul, câinele Dicu (cel ce ne apăra de duşmani) sau mama care, atunci la prima plecare (refugiul din 1940 a deşărtat un întreg sac cu boabe la aproximativ 20 de găini. Să aibă ce să ciugule până când ne vom întoarce din România iar la casa noastră.)
Acum, acele ziduri nu mai sunt îmbinate printr-un acoperiş. Nu-i pod, nu-i podină, fereastră, uşă. Bate printre ele vânt, ploaie, lapoviţă. între acele ziduri părăsite au mişunat într-un timp guzganii. Acum nu mai sunt nici ei. Prin colţuri de foste încăperi răsar nişte ferigi plăpânde, verzi primăvara, ,domnişoare" suple cu siluetă de trestie, dar care se îngălbenesc în toamnă, devenind ,mătuşi" cu frunze zdrenţuite. între aceste ziduri ale fostelor încăperi se depune omăt în timpul iernii mai mult de un metru înalt. Când vine sfârşitul de martie, zăpada din stratul de sus, topindu-se, se revarsă peste pervaz de fostă fereastră. Apoi se topeşte toată, mocnită, zăpadă stătută, îmbătrânită, acolo între ziduri şi, în loc umbros şi răcoros, răsare iar în casa mea feriga, ferigile, lipanii. în ogradă, fântâna s-a astupat, beciul s-a netezit, vechii pomi s-au uscat. Alţii nu s-au mai pus în loc.
Şi totuşi aceste ziduri de
