Noul Parc Bucur Obor, din fata Primariei Sectorului 2, a fost imprejmuit cu un gard verde de fier de toata decenta. E genul de gard care nu poate fi murdarit si nici furat pe bucati.
In felul lui, e o provocare pentru toti cei care abia asteapta sa le iasa in cale ceva de jefuit sau de distrus. Totusi, proiectantii si-au permis o eroare de stil, care-l face vulnerabil: intre barele verticale, suficient de groase ca sa descurajeze orice agresiune, au intercalat cateva sute de betisoare decorative de fier beton cu diametrul subtire. Parcul e bantuit, ziua si noaptea, de gasti de cartier, dar si de tot neamul de asociali. Cu toate ca-i pazit de oameni in albastru, golanii si asocialii indoaie, pe intuneric, dar si pe lumina, betisoarele de fier beton, ca sa priceapa poporul ca abjectia din om lucreaza tot timpul. Multi cetateni nu remarca stricaciunea ori s-au resemnat cu gandul ca in tot ce tinde spre desavarsire incape si un procent de derizoriu. Ca e in firea omului sa maculeze, sa rupa, sa nu respecte binele si frumosul, sa fie neom uneori.
Singurul individ luat la ochi de paznici, dar si de cativa din pensionarii care inunda inca de dimineata aleile parcului sunt eu. Si iata de ce: de cate ori trec pe langa gardul Parcului Bucur Obor, indrept fieraria strambata de pustimea gastilor. E o munca, nu gluma! Oamenii ma privesc suspiciosi, de parca as face un lucru dubios. Cum adica, un domn curatel, care se vede dupa el ca se grabeste spre-o treaba importanta, sa dezdoaie fier? Ce l-a apucat? Ce urmareste? De chestiunea asta trebuie sa se ocupe primaria, politia, organele, statul. Nu cumva tot el l-a indoit si il mustra constiinta? Unii, probabil, ma socotesc tembel. Iar eu dezdoi si tot dezdoi la fierul ala beton, cu sentimentul ca ma pun contra intregii natii.
Intr-o seara, pe cand dezdoiam fiare, o gospodina cu simt civic m-a vazut si a urlat:
