Există, în studiile media, o teorie conform căreia producţia de televiziune a unei ţări are multe de-a face cu momentul, istoric şi social, în care se găseşte. De exemplu, Douglas Kellner demonstrează că, în America anilor '80 şi chiar '90, din cauza recesiunii economice, au apărut seriale de genul "loser television", ale căror eroi se caracterizau prin eşecul lor existenţial, însă în special financiar: Familia Bundy, Roseanne sau The Simpsons. Cam în aceeaşi perioadă, preluarea celor trei reţele de televiziune importante din SUA a făcut parte dintr-o mişcare de orientare spre dreapta a societăţii americane, în care un rol esenţial l-au jucat grupurile corporatiste: ABC a fost preluat de Capital Cities, NBC de General Electric şi CBS de Tisch Financial Group. Rezultatul a fost că aceste grupuri, obţinând nu puţine beneficii de pe urma regimului, au minimalizat criticile aduse administraţiei Reagan.

Nici "Thatcherismul" britanic nu a fost mai blând. Pentru a demonstra acest lucru este suficient să invoci contrastul dintre două producţii de televiziune: "Da, domnule Prim-Ministru", filmat pe la mijlocul anilor '80 şi scheciurile Monty Python de prin anii '70, făcute tot de BBC. Una dintre ele s-a difuzat pe TV-ul românesc, alta n-are mari şanse. Se găseşte de cumpărat, de închiriat sau pe la British Council. Nici una dintre producţii nu este făcută cu vreun buget astronomic, din contră. Diferenţa este enormă la nivelul tonalităţii. "Da, Domnule Prim-Ministru" slujeşte starea de spirit a naţiunii, e drept, la altă scară, cam ca gluma de pe vremea lui Ceauşescu. Tot umorul e nespus, sugerat prin pauzele dintre conversaţii şi prin mimică. Zero umor situaţional, totul e verbal, zero nuditate sau limbaj vulgar, se vorbeşte încă în RP (received pronounciation, cea mai curată şi mai literară variantă a englezei vorbite), nici urmă de accent cockney.