Cînd vorbim despre deznădejde obişnuim să ne închipuim o stare de debusolare în care omul, poticnindu-se într-un orizont fără perspectivă, se clatină o bucată de vreme pentru ca, pînă la urmă, să se redreseze în chipul cel mai firesc şi mai previzibil cu putinţă. Priveşte înapoi, ridică din umeri şi, scuturîndu-se de amintirea neplăcută a unei traume, porneşte mai departe, încredinţat fiind că viaţa, oricum ar fi, e bună. Că ţi-a murit o perspectivă a lumii tale interioare nu e o dramă, căci oricînd o altă perspectivă se poate ivi. Tot ce e frumos în viaţă stă înaintea ta, depinde de tine să mergi mai departe.

Viziunea aceasta, înteţită de mania gîndirii pozitive a omului de succes dintr-o societate de piaţă, este cît se poate de potrivită pentru crizele de nervi zilnice, pentru decepţiile de la locul de muncă sau pentru nevrozele neîmpliniţilor social, dar nu pentru deznădejde. Deznădejdea, cînd apare, presupune întipărirea definitivă în fiinţa omului a sentimentului unei ireparabile pierderi, adică a unei pierderi căreia nimeni nu îi poate găsi o compensaţie. O pierdere cu neputinţă de acoperit, o pierdere al cărei rezultat e un gol întins, vast şi fără de margini, un gol care, surpîndu-ţi fiinţa, se întinde pînă acolo unde se întinde şi pierderea ta. Din acest moment nu mai e vorba de o pierdere a ceva, adică nu mai e vorba de ce anume ai pierdut, ci de faptul că tu însuţi te-ai pierdut, şi te-ai pierdut în tine şi în prăpastia pe care nici măcar nu bănuiai că o porţi în tine. Rezultatul va fi că poţi merge pînă la punctul unei căderi în care mai jos de atît nu se poate. Ajungi la capăt, la capătul cel mai de jos al decăderii, al ranchiunii şi al certitudinii că singur ai fost şi singur o să mori şi că, dacă acum, chiar acum, nu începi să faci ceva cu tine, orice, numai să începi ceva, atunci praful se va alege pînă şi de singurul lucru ce ţi-a m