Ordinul Templului, numit la început Ordinul religios şi militar al Templului din Ierusalim, se situeazã între realitate şi mit. Cavalerii templieri, cãlugãri şi ostaşi în acelaşi timp, discipoli spirituali ai Sfântului Bernard, abatele mãnãstirii Clairvaux, eroi ai Cruciadelor, întemeietori de cetãţi, constructori de catedrale, diplomaţi şi bancheri, au marcat spiritualitatea creştinã pânã în epoca noastrã.
Istoria Templierilor începe la mai puţin de douã decenii dupã prima cruciadã (1096-1099), lansatã de Papa Urban al II-lea pentru eliberarea Sfântului Mormânt şi izbãvirea creştinãtãţii rãsãritene cãzutã sub stãpânire islamicã.
În 1118, nouã cavaleri francezi s-au stabilit la Ierusalim, locul de întâlnire a celor trei religii monoteiste: iudaicã, creştinã şi musulmanã. Botezaţi la început "Sãrmanii Cavaleri ai lui Hristos", cei nouã cavaleri fondatori ai Ordinului au fost Hugues de Payns, André de Montbard, Payen de Montdidier, Geoffroy de Saint-Omer, Archambaud de Saint-Amand, Geoffroy Bisol, Goudemar, Rossal şi Hugues de Champagne. Oficial, cavalerii veniserã sã ocroteascã drumul pelerinilor, tot mai numeroşi, porniţi spre Sfântul Mormânt, dar se pare cã aveau şi o misiune secretã, încredinţatã lor de Sfântul Bernard, stareţul mãnãstirii Clairvaux, a cãrui mãnãstire se afla chiar pe moşia contelui Hugues de Champagne, pe atunci o feudã independentã de coroana Franţei. Cei nouã nu s-au îndreptat direct spre Ierusalim, ci s-au oprit mai întâi la Efes, oraş al cãrui prim propovãduitor şi episcop fusese Sfântul Apostol Ioan, iar pe atunci era pãstorit de mitropolitul Theocletes. Sub oblãduirea lui, cavalerii s-au cãlugãrit.
Creşterea puterii templiere
Dupã ce şi-au stabilit sediul în apropierea Templului din Ierusalim – distrus de împãratul roman Titus în anul 70 d.H. -, cei nouã cavaleri au dispãrut vreme de nouã ani, timp în care se poate
