Nici nu s-au stins bine ecourile Festivalului „George Enescu“ si melomanii bucuresteni sint invitati la noi concerte ale noii stagiuni muzicale. Fara sa aiba amploarea si amplitudinea unui „mare eveniment“– abia am scapat de „teroarea numelor mari!“ – aceste prime concerte ne bucura prin calitatea muzicala deosebita a programelor si tinuta, excelenta, sa amintim imediat, a muzicienilor. Caci nu in fiecare stagiune avem placerea de a asculta trei sonate de Beethoven, cum s-a intimplat la Ateneul Roman cu concursul violonistului Florin Ionescu-Galati si al atit de indragitului pianist Valentin Gheorghiu. Programul a cuprins sonate pentru vioara si pian.

A debutat cu sonata a doua, a continuat cu a cincea, op. 24 in fa major, populara a Primaverii, si s-a incheiat cu faimoasa si teribila Kreutzer, op. 47, in la major, sonata a noua. A fost exact genul de concert a carui lipsa in Festival am sesizat-o, mai putin spectaculos, dar dens si inchegat, tocmai ceea ce reclama iubitorii de muzica si apreciaza criticii muzicali. S-a nascut inca o seara de muzica de inalta vibratie sonora, unde energetismul si buna frazare a mai tinarului violonist s-au armonizat fericit cu eleganta si rafinamentul serenitatii olimpiene ale maestrului Valentin Gheorghiu. Fiul dirijorului se dovedeste realmente un violonist de mare perspectiva; o buna tehnica, bine strunita, o conceptie riguroasa asupra partiturii – sintem la polul opus lui Maxim Vengerov sau Nigel Kennedy, la limita – dau posibilitate muzicianului sa patrunda in tumultul partiturii beethoveniene. Caci sonatele acestea pun pe acelasi plan scriitura pentru vioara cu cea pentru pian, care nu mai are rol de acompaniament, ambele sustinind in mod egal viziunea constructiei sonore a compozitorului. Partitura cvasiconcertistica pentru vioara este atent urmata de pianul care-i raspunde in locul orchestrei. In acest context,