La unele lucruri e bine sa nu te gandesti, sa le iei asa cum sunt. Daca starui sa pricepi ce inseamna, superi pe toata lumea.
M-am gandit, de pilda, ca in loc sa ni se duca poporul la cules de capsuni in Spania, am putea sa punem la punct o productie si un export masiv de capsuni in Romania. Chestiunea culesului de capsuni a inceput sa ma preocupe brusc intr-una din serile Festivalului Enescu. M-am dus pe platoul din fata fostului Restaurant Cina, de langa Biblioteca Centrala Universitara, si am fost pur si simplu socat de multimea linistita si imbracata decent, ca pentru concert, care parea sa astepte sosirea artistilor. Mi-am zis: iata o idee buna, sa faci spectacole in aer liber! Fiindca n-am observat si multimea geamantanelor inghesuite pe langa peretii cladirii, precum si forfota autobuzelor inghesuite pe una din strazile laterale, am continuat sa cuget la neasteptata, la miraculoasa pasiune pentru muzica de camera a neamului nostru si la faptul ca atatia tineri, cu chipuri inteligente si cu o infatisare ingrijita, venisera noaptea la festival.
Catre orele zece, cand autobuzele au inceput sa haraie si sa bruieze violonistii si pianistii, am realizat adevarul. Oamenii aceia plecau in Spania. Erau capsunari. Erau, de fapt, ingineri, profesori si muncitori ramasi fara fabrici. Poate chiar si muzicieni. Iar daca se gatisera ca pentru un spectacol de gala, nu pentru un drum chinuitor de-a curmezisul Europei, o faceau deoarece la graniti trebuiau sa lase o impresie buna, de lume serioasa si educata, care n-o sa le dea probleme autohtonilor iberici.
Dac-as fi lasat lucrurile asa cum erau, ar fi trebuit sa ma preocupe muzica, nu soarta generatiilor june de capsunari. Insa am insistat sa aflu de ce nu cultivam si noi capsuni, ca sa ne ramana tinerii cuminti si harnici in tara, si ce mi s-a spus, referitor la fenomen, m-a pus si mai rau pe ganduri.
