Nepremeditat si fara legatura cu radicalismele primei avangarde filmice sau ale vreunei DOGME recente (dar nici straini de atare conexiuni), ne-am descoperit noi insine cu surprindere, post-factum, isprava prin care in doua pagini intregi de revista (peste 20.000 de semne) am reusit sa consumam tot spatiul rezervat la premiera filmului Moartea domnului Lazarescu de Cristi Puiu (cronica si interviu) fara sa inseram nicaieri, nici macar in vreo explicatie foto, numele vreunui actor (sa notam reperul bibliografic al acestei involuntare provocari – caci nu-i o simpla neglijenta: Observator cultural nr. 31-288/29 septembrie-5 octombrie 2005).
E-adevarat ca – dar asta-i o circumstanta agravanta, precum insolenta celebrului filmolog Hans Richter, care compara functionalitatea unui actor in cadru cu a unei calimari cu cerneala bine filmate – exact in ultimul rind al cronicii promiteam: „despre altele, despre minunatii actori, poate altadata“, fara sa adaug la titlu (I), care ar fi obligat la (II). Tot atit de adevarat e ca doua din cele patru subtitluri ale excelentului interviu al Mariei-Louise Semen cu Cristi Puiu se refereau la actori. Insa textul, strict categorial, era ultragiant pentru justa masura a artelor traditionale, ca si pentru cinefilia cu capul impuiat de nume actoricesti: „cu actorii, in general, sint foarte exigent. Am aceasta minima pretentie, ca actorii pe care i-am distribuit sa-si invete rolurile si sa nu-mi chestioneze indicatiile. Deloc. Ca pe un front. Ordinele se executa, nu se discuta“. Si mai departe: „Daca vrei sa fii iubit de spectator [...], tu trebuie sa-l iubesti pe regizor. Daca il iubesti pe regizor, vei fi iubit de spectator. E obligatoriu asta“. Si asa mai departe, pina la ultimele cuvinte ale interviului, care sint urmatoarele: „Textul invatat, nu-mi comentezi deciziile. Si asta-i tot“.
- Parte a refondarii scol
