* "Lobby" - în englezeşte - înseamnă "hol de intrare". În sens figurat, înseamnă o acţiune de influenţare a unei autorităţi în direcţia unor interese legitime. În România, este, deopotrivă, numele unei obsesii naţionale şi al unei frustrări imense. Obsesia este că totul, dar absolut totul se face cu lobby. Sau, mai exact, se rezolvă cu lobby . Dacă vrem să intrăm în Uniunea Europeană, e nevoie de lobby şi doar aşa, ca să susţinem lobby-ul, de reforme decomunizante. Dacă vrem să îl vedem pe Cristi Puiu la Oscar, e chestie de lobby şi nu prea contează dacă filmul lui place celor 5.000 de americani care votează premiile. Vrei să vină turiştii în România, e nevoie mai mare de lobby decît de hoteluri, şosele şi aeroporturi. Obsesia că dacă lobby nu e, nimic nu e are o consecinţă logică firească: dacă ai lobby, nu mai contează nimic. Şi aşa apare marea frustrare românească - "noi nu avem lobby" - şi fraza rataţilor - "dacă am avea noi lobby, ce departe am fi!". Pentru că lobby-ul e privit ca o întreprindere dubioasă, frustrarea se traduce aşa: noi sîntem cinstiţi, nu umblăm cu şmecherii, sîntem proşti de cinstiţi. Într-o ţară care practică şpaga, pila şi vrăjeala cu firescul unei rutine, asta e ipocrizia supremă. (Recitesc această notă de jurnal şi nu-mi pot reprima senzaţia că parcă ar fi fost scrisă de Petre Pandrea.) * Un personaj dintr-o piesă de Ionesco: "Mi-am pierdut viaţa tot încercînd să o fac să se schimbe". Găsesc, aici, sursa ultimă a angoasei. Ce om lucid ar putea spune altceva despre viaţa lui? * Văd un documentar remarcabil despre Ioan Paul al II-lea şi lupta lui pentru eliberarea Poloniei natale de sub comunism. Imagini emoţionante şi grăitoare. În 1981, Jaruzelski impune legea marţială în Polonia. Liderii "Solidarităţii" sînt arestaţi şi sindicatul interzis. În 1983, ca să arate că Polonia este pe drumul cel bun şi că legea marţială a liniştit ţara, Jaruze