Sînt prea puţine, în ultima vreme, idei bune de pornire a motorului european. Europenii ştiu mai degrabă cum să strice Uniunea: fie prin ieşirea din zona euro - cum declara un responsabil italian -, fie prin "NU!"-ul strident al francezilor şi olandezilor de a da undă verde Constituţiei Europene. Mai nou, incertitudinea politică de la Berlin toarnă apă la moara euroscepticilor care spun că, înainte de a fi un model pentru alţii, Uniunea Europeană (retorică defectuoasă: se vorbeşte despre UE, dar este vizată întotdeauna o ţară anumită) ar trebui să fie un model pentru ea însăşi. Incapacitatea unor politicieni germani de a ajunge la o înţelegere privind responsabilitatea reformelor e un indiciu - pentru unii - că distanţa între europeni şi ceilalţi nu e chiar atît de mare. Evenimentul major pe agenda europeană de săptămîna trecută a fost, fără îndoială, startul negocierilor privind aderarea Turciei şi a Croaţiei. Maiestuos şi puţin arogant, UE propunea Turciei oferta atrăgătoare şi aşteptată de peste 40 ani la Ankara de a se lansa în proiectul european, dar stipula condiţii dure: recunoaşterea Ciprului grecesc, dar şi a genocidului din 1915 împotriva armenilor. A fost o poză retorică, de domniţă nevinovată, a Uniunii Europene, care se dorea dorită. Reacţia Guvernului turc a fost pe potrivă, acesta declarînd că, în acest caz, Turcia ar putea renunţa la negocierile de aderare, de fapt, un refuz al "inelului de logodnă". Logic, Europa a cedat pentru moment, încercînd să construiască din acest refuz o nouă poză retorică: cea a unei structuri deschizătoare de noi ere. "Domnişoara europeană" a fost - se pare - împinsă puţin "din spate" şi de peste Ocean, semn că americanii nu sînt atît de antieuropeni precum par (sau invers). Contrareplica turcească a fost, şi de data asta, la înălţime: înainte de a pleca la Luxemburg pentru ceremonia oficială de deschidere a negocierilor, m