Ecuatia e simpla: democratii vor folosi si acest prilej pentru a-i face o demonstratie de forta premierului, care, astfel, trebuie sa inteleaga faptul ca razgandirea sa de a demisiona din vara s-a iertat cu jumatate de gura, dar nu s-a uitat. Prezentarea proiectului de buget pe 2006 a facut prima victima. I-as spune colaterala, dar nu sunt convinsa ca nu e, de fapt, conjuncturala. Ministrul Educatiei a preferat sa-si dea demisia decat sa accepte bani mai putini chiar si decat au investit cei dati jos de la putere, la alegerile de anul trecut. Mai ales ca daca in alte privinte, programul de guvernare al Aliantei nu este atat de specific, in privinta invatamantului promisiunea a fost clara: 6% din PIB.
M-as fi asteptat ca si ministrul Sanatatii sa faca un gest similar, avand in vedere tensiunile acumulate in acest domeniu, care se rasfrang asupra populatiei in momentele cele mai dificile: atunci cand da semne de subrezeala si are nevoie de medic, spital, medicamente. Numai ca si de data aceasta, in chestiuni strict financiare, politica bate logica, asa cum functia bate gradul.
Ministrul Miclea si-a permis sa-si dea demisia, pentru ca nu premierul este seful sau de partid, ci domnul Boc ar fi cel caruia oficial ii da socoteala, iar presedintelui Basescu, in calitatea sa de parinte spiritual, chiar si mai mult. Lui Eugen Nicolaescu, manager peste Sanatate, nu-i da mana sa-i creeze dificultati suplimentare bunului sau coleg de partid liberal, Sebastian Vladescu, si, cu atat mai putin, superiorului sau atat pe linie guvernamentala, cat si politica, premierul si presedintele PNL, Calin Popescu Tariceanu. De aceea, desi e constient ca nu va darama zidurile necazurilor din Sanatate, prefera sa taca.
Acum, este de vazut al cui comportament este mai moral. Al ministrului care, prin demisie, coboara, ca gestica, in strada, in randul manifestantilor,
