"Că nu este om străin, ci cu rude şi neamuri şi casă acolo în sat....", astfel notează grefierul într-un proces de la 1800 unde Ion holteiul îşi construieşte apărarea, invocînd inserţia sa într-un grup social. Individul nu trăieşte singur, ci este integrat într-un ţesut social în care rudele, neamurile constituie primul cerc concentric, de altfel cel mai important. A avea o familie, a avea "neamuri" este o bogăţie la fel de importantă ca şi averea însăşi, pentru că dincolo de supravieţuirea cotidiană, "rudele şi neamurile" garantează fiecărei persoane locul şi rolul ei în comunitate. Fraţi şi surori, unchi şi mătuşi, nepoţi şi nepoate, veri şi verişoare, cumnaţi şi cumnate, fini şi fine, naşi şi naşe alcătuiesc "marea familie" care îşi dovedeşte utilitatea în orice împrejurare: peţit, nuntă, moarte, sărăcie, conflicte, ajutor, adăpost. Părinţii şi copiii constituie forma elementară a familiei. Pînă la căsătorie, fiii şi fiicele se află sub autoritatea şefului familiei, în speţă tatăl, care munceşte nu numai pentru chiverniseala proprie, ci mai ales pentru "îndestularea" copiilor, căci lui îi revine sarcina de a-i da la casele lor, ajutîndu-i să facă primii paşi în viaţă. Cînd, în vara lui 1726, vistierul Ioan Dedulescu se afla în exil la Braşov, întreaga grijă se îndreaptă către copii, surori, soţie - rămaşi în Ţara Românească. Teama că ar putea muri printre străini fără să fi reuşit a-şi creşte şi chivernisi copiii domină corespondenţa sa: "Prea iubiţilor mei fii, Maricuţo, Neculae, Zoiţo şi mititelule Ioniţă şi ticăloasă Bălăşico, soră ce easte mie, şi nevîrsnicii miei, darul lui Hristos Domnul şi mila lui cea prea bogată să fie cu voi, păzindu-vă întru toate zilele vieţii cu viiaţă fericită şi îndelungată. Să nu vă întristaţi feţii miei, căci nu vă las un fel de stăpînire, nici să fiţi mîhniţi asupra mea, căci nu sînt eu pricina stingerii voastre, ci domnu pămîntu