Cortegiul a fost impresionant: purtat de o gardă de onoare, sicriul "generalului alb", considerat de istoria şi mitologia sovietică un trădător, era înfăşurat în drapelul naţional rus împodobit cu vulturul bicefal; s-a intonat imnul naţional; după o selecţie severă, s-a permis accesul în incinta bine păzită a cazacilor în uniformă de gală, a emigranţilor de marcă ruşi veniţi din Europa şi din Statele Unite, a reprezentanţilor elitei fostei şi actualei puteri. Cineastul Nikita Mihalkov, pe vremuri regizor de talent, azi maestru de ceremonii şi ideolog la conştiinţei ruse intransigente, a salutat "începutul sfîrşitului războiului civil" şi a sărutat sabia eroului înmormîntat, "nepătată de vreo picătură de sînge". Cine mai poate şti? A fost prezent la ceremonie şi primarul Moscovei, Iuri Lujkov: el şi-a exprimat speranţa că "vom fi iertaţi, noi, toţi urmaşii, care l-au obligat pe generalul Denikin să-şi sfîrşească viaţa în exil". E o schimbare de semn simptomatică: generalul armatelor albe, luptînd la începutul anilor '20 pe viaţă şi pe moarte împotriva Armatei Roşii, cu zeci de mii de victime de o parte şi de alta, cu numeroşi civili prinşi într-o încleştare fără reguli, Denikin a fost un erou negativ al istoriei sovietice timp de 75 de ani. După grandioasele funeralii organizate în 1998 de Boris Elţîn la Sankt-Petersburg pentru ultimul ţar al Rusiei, Nikolai al II-lea, şi pentru familia lui, continuă procesul de "recociliere naţională", odată cu împăcarea cu Patriarhatul Bisericii Ortodoxe. Încercînd să demonstreze că e indiferentă la ideologie, conducerea rusă insistă asupra ideii de continuitate a istoriei, cinstindu-i (post-mortem) "echidistant" eroii, pe cei care i-au asigurat măreţia, chiar dacă în acest proces au murit mulţi oameni nevinovaţi. Pentru majoritatea cetăţenilor de azi, Denikin e un nume vag cunoscut din cărţile de istorie, tovarăşii lui de arme au m