Dacă cineva m-ar pune să merg pentru o mie de euro pe Ştefan cel Mare - şosea, bulevard, ce mama lui este - nu aş accepta. La un milion de euro, aş mai ezita. Ştefan cel Mare e o scîrbă tîmpită, o zonă plină de oftică, de gripă aviară, o tîmpenie, o inepţie a automobilismului autohton. E simplu să înjuri, dar şi mai groaznic e să o iei pe acolo. Şi nu e vorba doar de Ştefan cel Mare, e vorba de contaminarea tuturor străzilor din jur. Se circulă bezmetic, nu poţi păstra o bandă că vine altul şi-ţi taie calea, e un zgomot de ţignale şi ţîfne, o mare de dezordine, unde nu poţi să mergi decît călcînd pe cadavre, pe reguli, pe principii, unde mergi înjurînd, unde mergi cu geamul deschis ca să-l scuipi pe vreunul pe parbriz, pe ochi, pe bară. Pe Ştefan cel Mare îţi vine să tamponezi nesimţitul, chiar dacă iei 300.000 amendă în 24 de ore, 600.000 în 48 de ore, chiar dacă stai la Poliţie la coadă şi înjuri pe mama lui Ştefan cel Mare. Strada asta e largă, uriaşă cît numărul de bătălii, copii şi biserici, dar jenantă prin piticimea ei de sentimente, de nervi. Toţi se revarsă pe Ştefan cel Mare şi zona aia e aridă, tîmpă, totul aranjat departe, nici un magazin în şosea, ca pe Victoriei, nici un om pe stradă. Perdea de maşini şi perdea neagră de carburant. Şi nu suport nimic din zonă. Nu suport spitalele înşirate ca mărgelele pe acolo, uite Urgenţa, uite Colentina, uite accidentele mortale şi uite epidemiile. Nici un om cunoscut de mine n-a intrat la Urgenţă decît ca să moară acolo. Nici o alergie de-a mea nu s-a vindecat la Colentina. La Obor ce mi-am cumpărat s-a dus dracului, pantofi sau pantaloni. Am abandonat farmecul Pieţei Obor, cu ţărani şi culori de vegetale, pentru că nu mai voiam Ştefan cel Mare. Încotro te poţi duce? Niciunde. Trebuie să treci Ştefan cel Mare şi, chiar dacă sînt snob, îmi place să trec Ştefanul numai pe la Dorobanţi, cînd vlaga lui Ştefan e pe sfîrş