"Îl împuşcam, dom'le, nici nu stăteam la discuţie! Hai, poate nu-i trăgeam în cap, trăgeam la picioare, da' de împuşcat, tot îl împuşcam, aşa, să se înveţe minte şi alţii, ce caută noaptea în casa mea?!" După voce, aş zice că e o femeie în jur de şaizeci de ani. Dar, pe parcursul desfăşurării emisiunii, constat - la început, cu surprindere, apoi, cu un început de teamă - că, atunci cînd vine vorba de împuşcat hoţii, sîntem, cel puţin la nivel declarativ, un popor de puşcaşi cu sînge rece. "Ia gîndiţi-vă că vă treziţi noaptea cu unu' în curte sau în casă... Ce, vreţi să ziceţi că nu trageţi?", mă interoghează, scurt, un ascultător de "România în direct" din Focşani. Trag aer în piept şi răspund nu, lăsîndu-l, preţ de două secunde, fără replică. Nu mă crede. "Ei, nu trageţi... trageţi, că proprietatea e sfîntă, ce caută în casa altuia?!" După o jumătate de oră de emisiune, bilanţul părerilor e înfricoşător: douăzeci de români anunţă că ar apăsa pe trăgaci, fără nici o emoţie, şi numai unul singur se declară categoric împotriva unei asemenea practici. Desigur, o emisiune radio n-are valoarea unui sondaj de opinie. Dar am curajul să pariez că o cercetare sociologică avînd ca temă reacţia românului înarmat în faţa hoţului prins în casă la furat ar arăta cam la fel: în numele proprietăţii sfinte, cei mai mulţi dintre compatrioţi n-ar sta prea mult pe gînduri înainte de a apăsa pe trăgaci. Ce înseamnă asta? În primul rînd, mi-e cît se poate de clar că românii anului 2005 nu mai au - în cazul în care au avut vreodată! - nici o legătură cu filosofia de viaţă a baciului moldovean din Mioriţa . Resemnarea şi seninătatea în faţa morţii sînt poveşti de adormit copiii. Trăim avînd în minte, asemenea tuturor pămîntenilor din ţările în care se manifestă hegemonia culturii cinematografice americane, imaginea eroului înarmat, pus pe făcut dreptate. O viaţă de om? Un nimic, la cîte vie