O ţărancă dintr-un sat de munte îşi repara acoperişul. Un bărbat, trecînd pe acolo, a întrebat-o cît mai are de lucru. "De lucru nu se termină niciodată - i-a răspuns ea - după ce termin partea asta de acoperiş, trebuie să repar şi grajdul că intră ploaia la vaci. Pe urmă, m-oi apuca şi de zugrăvit, pînă ce vine iarna. Dacă nu, zugrăvesc la primăvară." "Fără bărbat merge mai greu" - i-a zis omul, mustăcind. "Şi cu bărbat tot aia ar fi. Nu ştii că lucrările astea nu se isprăvesc niciodată. Sfîrşeşti una şi apare alta. O termini şi pe aia şi constaţi că trebuie să mai repari la ce ai făcut prima dată şi tot aşa. Şi cînd mori, tot neterminat eşti cu lucrurile..." Ţăranca ştia ce adevăr grăieşte. Pe unde te uiţi la noi, vezi aproape numai lucruri neterminate. Case cu acoperiş nou şi cu tencuiala căzută. Sau invers. Dacă nu cumva şi una, şi alta. Mai nimic nu e complet încheiat. Vilele nou apărute în ultimii ani sînt încă nişte excepţii, ca nişte flori de cactus. Se ştie că, în general, meşterii care construiesc ceva, nu duc niciodată lucrurile la bun sfîrşit. Ultima parte o face tot proprietarul încet, încet şi uneori chiar nu apucă s-o mai termine. În Turcia (şi cred că şi în ţările arabe) există o superstiţie, că dacă îţi termini casa, mori. Credinţa, dublată de un sistem de impozite care cresc pentru construcţia terminată, duce la obiceiul neterminării clădirilor. Oamenii locuiesc bine mersi la parter şi mai lasă cîte un fier beton deasupra pentru a începe şi etajul, la care lucrează apoi ani în şir. Pare că nici noi nu sîntem departe de ideea asta. În mijlocul Bucureştiului, au rămas încă blocuri neterminate de pe vremea lui Ceauşescu. A fost o adevărată minune cînd s-a terminat linia de metrou de pe Calea Griviţei. Dar acum s-a deschis alt şantier ceva mai încolo de Piaţa Chibrit. Circulaţia se desfăşoară într-un mod provizoriu (deja de ani). Şi e doar un caz din mu