La cîteva minute după ce am trimis la redacţie pilula din numărul trecut, în care evocasem, nici eu nu ştiu prea bine de ce, o întîmplare din Maramureş, a apărut Remus, care pleca (se întorcea? se ducea?) la Milano, la maramureşenii lui, pe care îi studiază de ceva timp pentru teza de doctorat. Hm, nu-i uşoară viaţa pe acolo!... Nici pentru antropolog. Remus şi-a tocmit, ca să spunem aşa, un băiat "tare" din comunitatea românească de acolo, ceva între înger păzitor şi bodyguard. La cîteva săptămîni - un viol sau un "accident". Din cînd în cînd - un omor. În condiţiile astea, "observaţia participativă" a antropologului nu-i chiar la îndemînă... Peste o zi, s-a întors Raluca Nagy de pe teren. Tot din Maramureş. Maramureşul nostru tradiţional şi profund. Aceasta este povestea ei. Una dintre ele... "Ştii cîţi se întorc aşa acasă?" - mă întreabă Maria în şoaptă, de pe banca aşezată în dreapta sicriului. Un sicriu din lemn închis la culoare, cu o cruce pe capac, simplu, lăcuit şi foarte... sigilat. "Cîteodată sicriele astea au un gemuleţ în partea de sus, în dreptul capului, să-i vezi măcar faţa mortului. Unii au voie chiar să-l deschidă, vreo oră-două înainte să-l bage în groapă, atîta rezistă" - mai precizează Maria de pe banca ei. Mama băiatului se uită descumpănită la sicriul aşezat pe masă, în camera goală din casa veche. "De unde să ştiu io că-i băiatu' meu? Poate să fie oricine acolo." E al doilea băiat care i s-a întors acasă aşa. Ion plecase de puţină vreme la Roma şi lucra în construcţii, la fel ca majoritatea vecinilor şi prietenilor lui. Nu a păţit ca şi ceilalţi, nu a căzut, nu a avut vreun accident la lucru şi nici nu a fost ucis în vreo încăierare. În drum spre barăcile în care stătea împreună cu ceilalţi români, undeva în marginea oraşului, trebuia să traverseze de fiecare dată o cale ferată, mai bine-zis o aglomerare de linii. Într-o seară l-a înşfăcat un