Pe Paul Goma, Ion Cristoiu l-a descoperit citindu-i cartile, nu intalnindu-l in carne si oase. Si s-a convins ca radicalitatea lui nu este o biata comedie. Omul asa era si asa e. 1994. In timpul vizitei lui Ion Iliescu la Paris, cativa emigranti romani au pus la cale o demonstratie in fata ambasadei noastre, unde urma sa aiba loc o receptie. Politia i-a indepartat, fireste. Despre asta a aparut chiar si o notita in Liberation. Ma aflam intamplator la Paris, pe cand fostul presedinte se bucura de onorurile frantuzesti. Seara, dupa ce tambalaul din fata ambasadei se incheiase pe romaneste, adica fara radicalitate, mi-a telefonat corespondentul nostru in capitala Frantei, care fusese la fata locului. De la el am aflat ca sufletul scandalului l-a constituit Paul Goma. Si ca ma injura de zor. Sedea acolo, in mijlocul micului grup de manifestanti, in asteptarea lui Ion Iliescu, si ma facea cu ou si cu otet. Intamplarea m-a impins sa pufnesc in ras. Era de o prostie inveselitoare. N-aveam nici o legatura cu aterizarea lui Ion Iliescu la Paris. Nu ma numaram printre jurnalistii care-l insoteau. Nu dadusem curs invitatiei de a merge la receptie, invitatie trimisa gratie unui amic din anturajul prezidential care stia ca sunt la Paris. Ma aflam, ca director la Evenimentul zilei, intr-o relatie de dusmanie cu Ion Iliescu. De aceea, furia lui Paul Goma impotriva mea mi se parea de un caraghioslac stralucitor.

Cu acest sentiment amestecat, jumatate veselie, jumatate contrarietate, m-am apucat, un an mai tarziu, de volumul "Scrisori intredeschise. Singur impotriva tuturor", publicat de Paul Goma in 1995, la Editura "Multiprint". Eram pornit rau, rau de tot impotriva barbosului de pe coperta, inainte chiar de a-mi pune privirea pe primele litere ale cartii. Sa vezi ce-i fac!, imi ziceam. Catava vreme am trait sub semnul acestei jubilatii. Cartea parea sa-mi confirme ima