DATORIE DE SUFLET "Toma a facut enorm pentru Ploiesti. Directoratul lui a fost momentul care a ridicat definitiv statutul teatrului din Ploiesti de la nivelul unui teatru de provincie", povesteste domnul Lucian Sabados, de 14 ani director al teatrului din Ploiesti.
Pe strada copilariei mele, se zvonea la un moment dat ca, la numarul 14 unde locuiam noi, statuse candva Toma Caragiu. In uriasa cladire in forma de U, cu o curte generoasa spintecata acum de un gard cam sandraliu, vietuiau dupa principiul rational al metrilor patrati pe cap de locatar generatii de familii, mai mult sau mai putin chiriase. Cum ai mei apucasera sa cumpere un spatiu considerat ulterior mult prea mare, iar faptul ca in cateva luni aveam sa atac frontal aceasta lume cu primul meu oracait nu senzibiliza pe nimeni, in camera de la strada s-au instalat cu tidula de la ICRAL surorile Pandele. Cele mai batrane dintre fetele batrane, le zicea paznicul spitalului de vizavi. Ce-i drept, nu prea le vedeai la fata decat cand ieseau, pe rand, o zi da, o zi ba, la cules de votca. Dar probabil ca stia el ce stia. Umbla vorba ca-i placea teribil sa le spioneze cand se spalau seara in lighean. Tot pe rand, o zi da, o zi ba.
In aceasta camera cu tavanul mult prea inalt, se spunea ca locuise candva Toma. Mi-l imaginam inalt si masiv si oricat incercam nu mi-l puteam deloc inchipui alunecand de-a lungul peretilor verzui ce parca ingustau spatiul si mai tare. Sau, uneori, ma gandeam ca statuse in camaruta mereu neaerisita de la mansarda unde ma mai refugiam eu din cand in cand. Imi era uneori teama de scarile metalice care serpuiau spre deschizatura intunecoasa din plafon. Comutatorul era tocmai sus, in capul treptelor. Si parca si usa se tot deschidea asa, fara rost. Dar atunci ma gandeam ca e el sus si-mi trecea. N-am spus nimanui asta, nici macar alor mei.
Si totusi ma intrebam, de ce Dumnez
