CLOVNUL TRIST "Sunt niste poezii... As vea sa le asculti... Ale mele...", graieste Toma in dupa-amieze de miere, cufundat in fotoliul adanc si sorbind vin de Dragasani. Pe atunci, in locuinta lui din Strada Colonadelor, pe celalalt fotoliu statea Valentin Silvestru.
Iti mai amintesti basmul cu imparatul acela atat de vesel, dar totusi atat de trist? Ochiul care plange, alaturi de cel care rade nu ti-au bantuit copilaria? N-au nascut in tine primul paradox? Si cand ai iubit prima data, n-ai simtit la fel? Si ai crezut c-ai inteles. Dar n-a fost asa. Doua masti si-au comparat doar grimasele din golul decupat al ochilor.
NOI SI TOMA. Ce-am vazut noi la el? Sa fi fost doar o masca? Sa fi confundat noi atat de tare omul cu personajele pe care le-a jucat? Sa-i fi pictat noi insine zambetul pe chip, chiar si atunci cand poate nu-i era locul? Poate, pentru ca nu exista, am inventat noi un zeu al rasului si i-am dat fara sa vrem chipul lui Toma. Si poate Toma, vazand ca ne face fericiti asa, si ce bine ii parea, s-a ascuns cu buna stiinta indaratul fetei pe care noi ne-o doream. Si noi l-am devorat! Caci clovnul nu are voie sa fie trist niciodata! Pentru el nu exista culise, iar el nu asteapta la arlechin intrarea in scena pentru ca noi vrem ca intreaga lume sa-i fie o scena! Unde altundeva sa se mai poata odihni... Sau, poate pur si simplu, nu voia sa-si faca publice neimplinirile. Nici macar prin poezie. In fond, nu incerci si tu asta? Nu vrei si tu cu tot dinadinsul sa pari fericit de dragul unora sau in ciuda altora? Dar prin matasea sub care forfotesc clovni tristi, femei bizare, tineri melancolici, se dau de-a dura planete si izbucnesc fastuoase incendii de lumina, isi face loc o lacrima.
MARTURISIRE. "Poeziile mele sunt foarte directe, foarte sincere, eu nu literaturizez", declara el revistei Vatra, la 20 ianuarie a acelui 1977.
Atunci, un Toma
