Intr-o discutie cu Alain Fienkielkraut, Peter Sloterdijk se întreba tot mai retoric de ce oare stanga contemporana continua sa se autoambaleze, criticand, tot mai furioasa, tot mai isterica, realizarile democratiei occidentale, acum, ca toate doleantele i-au fost ascultate si revendicarile împlinite?! Raspunsul sta, asa cum se cuvine, chiar în întrebare: tocmai pentru ca cererile i-au fost satisfacute. Nimic nu e mai dezolant decat o împlinire punct cu punct a cererilor noastre. Asa cum se spune în psihanaliza lacaniana, a raspunde solicitarii înseamna în mod necesar a o dezamagi. De aici sentimentul de victorie prin neprezentare pe care îl avem în momentele de împlinire a doleantelor noastre.
Victorie prin neprezentare sau sentiment de irealitate - cum altfel as putea descrie situarea afectiva în care m-am aflat de-a lungul sederii în Poitiers? Toate conditiile formale ale fericirii au fost bifate, drept pentru care am fost nefericit.
Nu cred ca gresesc spunand ca Poitiers reprezinta universitatea lumii a treia din Franta. Sau, daca gresesc, e numai în sensul în care universitatea, în general, este acum o institutie a lumii a treia în Occident. Pentru francezi ea nu prea mai are vreun rost. Daca vrei sa faci studii de performanta, mergi la École Normale Supérieure. Daca vrei sa-ti asiguri un post, vei alege una din numeroasele institute postliceale care îti ofera un atestat în orice materie (cele de animatori fiind cele mai cautate). In aceasta situatie, singurii pentru care universitatea franceza mai e o afacere sunt imigrantii: un carnet de student îti asigura cartea de sejur, iar cartea de sejur îti da dreptul sa muncesti. Autoritatile nu pot sa-ti refuze acest drept, dar pot, în schimb, sa amane cat vor eliberarea actelor: la nevoie, îsi pot trimite prin posta actele între doua birouri vecine de pe acelasi coridor. Anul trecut, obtinerea cartii
