Cui ii este frica de Constitutie? In contextul unei polarizari a vietii noastre publice, interogatia este departe de a fi una retorica. Refuzul unor partide parlamentare de a da curs invitatiei sefului de stat si de a onora consultarile indica natura delicata a parcursului de revizuire constitutionala. Pe un alt nivel, cateva dintre personalitatile asociate cu adoptarea Constitutiei de la 1991 si cu revizuirea din 2002/2003 pun sub semnul intrebarii ratiunile de a fi si oportunitatea unei modificari, in termenii si conditiile avansate de institutia prezidentiala. Insusi referendumul ipotetic, in cadrul caruia natiunea ar fi invitata sa se pronunte asupra principiilor generale de organizare, este, in aceasta lectura, lipsit de oportunitate si potential periculos pentru echilibrul politic.
Dincolo de critici si de rezerve, dezbaterea constitutionala este pornita: repusa, fie si pe aceasta cale, pe agenda discutiilor publice, legea fundamentala pare sa intereseze, polemic, majoritatea actorilor partinici si intelectuali. Se formuleaza contrapropuneri, se ridica obiectii, se invoca exceptii tinand de pregatirea intelectuala precara si de trecutul postdecembrist. Efervescenta este imposibil de tagaduit. Iar viata constitutionala cunoaste un reviriment de nimeni anticipat cu un an in urma, cand se parea ca votul popular din 2003 va pune capat oricarui demers de aceasta natura.
Pe acest fundal, definit prin abandonarea falselor certitudini si a imobilismului, interogatiile in marginea Constitutiei sunt perfect legitime. Departe de a fi un simplu exercitiu retoric, ele stimuleaza o dimensiune absenta in ultimul deceniu si jumatate: activarea unei constiinte critice, fara de care statutul de cetatean nu poate fi consolidat.
Un obiect imposibil?
Orice discutie privitoare la Constitutie si la pozitia ei in comunitate nu poate avea alt punct de porni
