Prozator şi totodată analist al prozei româneşti, Daniel Dragomirescu, moldovean după toate aparenţele, îşi localizează perimetrul naraţiunii din întunecatul noiembrie în sudul ţării (Brăneşti, Vidra, Goştinari, Vărăşti, Sabar, pădurea Pustnicu, dar şi la Bucureşti), în anii '50, după moartea generalisimului moscovit. Există intenţia de a construi epic, dovadă cele două părţi şi epilogul acestei cărţi, în timp ce tentativa de frescă a societăţii româneşti se deapănă secvenţial, în chip de scene dintr-un scenariu de teatru. Autorul pare să-şi premediteze relatarea albă, previzibilă, liniară, ca şi cum şi-ar fi propus să dea o antologie a frazării mimetice, o partitură de temerare locuri comune narative, nuanţate subteran cu o abia sesizabilă ironie parodică. Povestea devine cu atât mai credibilă cu cât personajele constată pe propria piele că nimic nu mai e ca înainte, că indiferenţa inerţială şi aparenta abstragere din istorie nu mai sunt posibile. Este şi cazul pensionarului de curând văduv Stelian Teodorescu, care ajunge la convingerea (nu fără să i se forţeze mâna şi să fie consiliat chiar de preotul din Vărăşti) că soluţia supravieţuirii este adaptarea la noua istorie (ideologie, putere politică), deşi alte personaje (copii, cunoscuţi sau rude) exclud adaptarea, sperând în propria inteligenţă, în pronia cerească sau în ,Venirea americanilor" mai puţin într-o opoziţie făţişă, solidară, de proporţii. Episoade sporadice, da, au fost, ca, de pildă, faptele de arme ale unor luptători din Munţii Muscelului, ajunşi şi prin sudul ţării. Importantă rămâne însă strădania autorului de a desprinde din mult exploratul filon epic al obsedantului deceniu, fire narative aparent disparate, apte totuşi, prin ineditul lor, să restituie atmosfera epocii şi climatul psihologic, datele vieţii reale aflate parcă sub apăsarea unei fatalităţi străine de experienţa de până atunci a