Greu ţi-ai putea închipui, ca spectator, un clown cu simţul prudenţei. În primul rînd, fiindcă prevederea e, de fapt, aproprierea siguranţei pe care, niciodată, jucătorul pe sîrmă nu o are. "Logica" mişcărilor lui e mai degrabă o fuzzy logic, o anticipare doar vagă a ceea ce ar putea să urmeze. Despre un fel de mers în mîini, printr-o lume măcar înclinată, dacă nu răsturnată de-a dreptul, scrie Valentin Iacob în Clownul lui Hrist, recent publicat la Editura Muzeului Literaturii Române. "Zodia" sub care îşi aşază confesiunile incomplete este cea "deschisă" de Alice Voinescu, în Jurnalul ei, a suferinţei asumate cu nobleţe. A certei distanţe dintre prudenţă şi retragere discretă, dintre renunţare şi neamestec.

Spre a-şi preciza, ca pentru cititorul care nu-i ştie cărţile (Petrogradul într-un pahar de şampanie (1996), Pianul kamikazei (1998), Balada craiului de tobă (1998)), "linia", Valentin Iacob îşi începe "prologul" (nu la un poem părăsit, ci la unul rostuit acum, din pagini de versuri şi de proză), cu cîteva observaţii. Încearcă, întîi, serios-disimulat, să scape de nesuferita, în fond, etichetă, de matematician printre poeţi. Caută, astfel, implicit, să îndepărteze de cartea lui umbra lirismului pur, barbian. Vrea, în schimb, să scrie o poezie sprijinită pe gramaticile "chomskyene", cu structuri superficiale ce decurg, prin transformări, din altele, de adîncime, un jurnal vag, de stări şi de gînduri la limita dintre vis şi trezie. Urmează o (falsă) confesiune, "în numele" unui împătimit autor de literatură de consum, care scrie absurd de repede, absurd de mult, pîna cînd maculatura ajunge să-l sufoce, precum scenariile pe condeierul lui Llosa. Atunci visează că e femeie. Nu durează mult şi se trezeşte iar bărbat, în ţara regelui Amoc, un loc de întîlnire, pesemne, a trecătoarelor "furii" literare. Peste ea, ca peste o "republică" îngăduitoare cu