Notam o frază aparţinând autorului celebru în epocă Orwell - 1984... întâi că în '84 nu s-a întâmplat mare lucru. Dar... viitorul nefiind al nimănui, - ori al tuturor, - destui se aventurează să prezică, să rupă din el o halcă, să fie jupâni pe câte o parcelă... Orwell a dat chix, după cum ştim...
Fraza lui, conştiincios notată, mă pune însă pe gânduri. Subiectul ei ar fi însăşi Nemurirea în plin travaliu. Un SRL, dacă permiteţi, incomensurabil.
Dar să vedem fraza cu pricina:
...Nu există nici o posibilitate să aibă loc vreo schimbare perceptibilă de-a lungul existenţei noastre.
Suntem ca şi morţi. Singura noastră viaţă reală şi trainică se află undeva în viitor.
Vom face din acel viitor un prezent sub forma unor pumni de ţărână şi de aşchii de oase.
Mă rog! Fac în sinea mea... în timp ce scriu această frază apocaliptică, telefonul sună insistent. Ridic receptorul şi, ca un făcut, aud o voce ca de dincolo, pe care nu am mai auzit-o de ani şi ani de zile...
Cu memoria mea auditivă, ce mă sperie şi pe mine uneori... de pildă, vocea lui Pavel Chihaia telefonându-mi din Germania, voce pe care o recunosc imediat după vreo patru decenii, fiind amândoi pe vremuri la acelaşi cămin studenţesc, Mătăsari; sau glasul lui Pusi Stănicel, coleg de liceu şi de clasă, zis, n-am uitat, şi Torpilorul, glas şi mai vechi; ...vreau să spun că, la telefonul ce tocmai sunase, disting vocea slabă, suferindă, a lui Ioan Comşa, omul excepţional, intelectual de rasă, la care ţin foarte mult şi care mă anunţă că a împlinit... nouăzeci şi doi... (şi doi!)... de ani; - şi mai mulţi ani trăiască! Că nu mai vede, că nu mai poate citi, lectura fiind slăbiciunea lui - cel mult să asculte muzică dată la maximum...
Mă întreabă la urmă şi pe mine... câţi... şi îmi dau seama că orice aş fa
