În Arca lui Noe, Nicolae Manolescu precizează, cu deplină justeţe, că romanul Manoil al lui Dimitrie Bolintineanu, apărut acum 150 de ani, în 1855, reprezintă ,întâiul roman sentimental şi epistolar din literatura noastră." Până la acea dată, romanul românesc se afla într-o stare embrionară. Prima încercare de roman românesc, Elvira sau amorul făr^ de sfârşit, din 1845, care poartă pe foaia de titlu menţiunea ,romans compus de D.F.B.", este mai mult o localizare, o adaptare stângace a unui roman străin rămas neidentificat până acum. O a doua tentativă, romanul istoric Radu al VII-lea de la Afumaţi, tot din 1845, este ,tradus de S. Andronic", cum se precizează în subtitlul lui, după un presupus manuscris original al profesorului francez Buvelot, stabilit în Bucureşti. Prin 1847-1848, Ion Ghica îşi încearcă şi el puterile în construcţia dificilă a acestui gen de scrieri, dar eşuează, lăsând numai un fragment, Istoria lui Alecu, rămas necunoscut, în manuscris, mai bine de un secol. Ion Ghica avea ca model romanul Jérôme Paturot ŕ la recherche d^une position sociale al lui Louis Reybaud. La stadiul de fragment a rămas şi romanul Tainele inimii al lui Mihail Kogălniceanu, din care s-a publicat o mică parte în 1850, în ,Gazeta de Moldavia". O altă încercare a făcut Alexandru Pelimon, publicând, în 1853, aşa-zisul roman Hoţii şi Hagiul, o scriere submediocră.

Un moment însemnat în apariţia romanului românesc l-a înscris anul 1855, în care apar mai multe scrieri de acest gen. Pe primul loc se situează romanul Manoil al lui Dimitrie Bolintineanu, publicat, mai întâi în revista România literară. Tot în revista lui Vasile Alecsandri se mai tipăresc, sub formă de foiletoane, romanele Serile de toamnă la ţară de A. Cantacuzin şi Logofătul Baptiste Vereli de V. Alisandrescu, cel ce va semna mai târziu V. A. Urechia. Acesta publică, tot în 1855, şi romanul Coliba