S-au întâlnit pe holurile Spitalului Clinic Judeţean. Erau colegi, dar habar nu aveau. Mai îndrãzneţ, Ovidiu i-a cerut numãrul de telefon şi, fãrã sã stea prea mult pe gânduri i-a trimis un mesaj. Dupã douã zile a venit şi rãspunsul Luminiţei. "Eram stânjenitã. Nu ştiam ce sã-i rãspund. Începeam o frazã, o ştergeam, apoi o luam de la capãt. Eram prea mândrã ca

sã-mi cer scuze pentru cã am citit mesajul cu întârziere, aşa cã i-am spus simplu:"Bunã dimineaţa, registratorule minune!"

Au urmat nenumãrate întâlniri în care îşi spuneau "verzi şi uscate" pânã când, într-o searã, s-au sãrutat. "Îmi era fricã cã

m-am hazardat şi totuşi trãiam clipa. Îmi era greu sã recunosc cã m-am îndrãgostit" îşi aminteşte Luminiţa începutul relaţiei cu bãrbatul care avea sã-i devinã soţ.

Atrasã de privirea lui profundã, Luminiţa a realizat curând cã Ovidiu este "un om puternic, voios, dar romantic şi sensibil în acelaşi timp. Ştia sã-i înveseleascã pe cei din jur şi mã fãcea sã mã simt deosebitã."

"Prima oarã când am vãzut-o zâmbind… am îngheţat ! Avea cel mai frumos zâmbet pe care îl vãzusem vreodatã ! Pe parcursul relaţiei, am înţeles cã sub înfãţişarea de "femeie intangibilã şi rece" se ascunde o fiinţã caldã, tandrã şi plinã de voioşie."

Cererea în cãsãtorie a venit în ajunul Crãciunului, când Ovidiu i-a dãruit inelul de logodnã şi o felicitare representând un om de zãpadã. "Fã-l fericit pe omul de zãpadã!" i-a cerut Ovidiu, iar iubita lui a spus "da", fãrã sã zãboveascã.

Luminiţa şi Ovidiu gândesc la fel, rostesc deodatã aceleaşi cuvinte şi li s-a întâmplat chiar sã îşi facã acelaşi cadou la ziua de naştere, aniversãrile lor fiind la interval de o zi una de cealaltã. Multe şi inexplicabile sunt asemãnãrile dintre ei.

Luminiţa râde povestind cum într-o zi, Ovidiu a venit acasã exclamând: "Surprizã! Am cumpãrat budinca de ciocolatã!"