A fost un timp - prin anii '80, vă mai amintiţi? - când se stătea la coadă nu numai la carne, ouă, brânză, unt şi altele de aceeaşi făină, dar şi la librării, dacă se zvonea sau se afla că urma să se pună în vânzare o anume carte (de cele mai multe ori, traducere dintr-o literatură străină). A fost un timp când la Librăria Kretzulescu Domnul ambasador al brazilianului Erico Verissimo s-a vândut direct din camionul care aducea tirajul de la tipografie, deoarece, prin indiscreţii ale mele, ale redactorului de carte, ale tipografilor, se ştia că era vorba de o carte ,incendiară". Şi, într-adevăr, din indiscreţii de alt nivel eu însămi aveam să aflu că, la acel nivel (superior, adică în anturajul lui N.C.), cartea se citea cu delicii, într-ascuns, fireşte, de către cei pe care îi vom cunoaşte mai apoi drept ,disidenţi de carton".
În prefaţa la Domnul ambasador introdusesem un citat din Erico Verissimo la care ţineam foarte mult (şi care nu a fost cenzurat!). De altfel, acest citat l-am mai ,plimbat" şi prin alte texte şi cu diverse ocazii, odată chiar la cenaclul Secţiei de traduceri a A.S.B. când am vorbit despre literatura... norvegiană (!) şi a fost remarcat până şi de George Macovescu, preşedintele de atunci al Uniunii Scriitorilor (care ne permitea destule ,nonconformisme"). Îmi face plăcere să-l repet şi acum:
De când, devenit adult, am început să scriu romane, m-a însufleţit până astăzi ideea că cel mai mic lucru pe care-l poate face un scriitor, într-o epocă de violenţe şi nedreptăţi ca a noastră, este să-şi aprindă lampa şi să lumineze realitatea lumii sale, împiedicând să o cuprindă întunericul, favorabil hoţilor, ucigaşilor şi tiranilor. Da, să-şi ţină bine lampa, în pofida greţii şi a ororii. Dacă nu avem lampă electrică, să ne aprindem mucul de lumânare sau, în ultimă instanţă, să scăpărăm necontenit chibrituri, ca semn că nu d
