De cîte ori mă gîndesc ce a reprezentat vechea Securitate îmi revine în faţă imaginea lui Aurel State, căruia îi spuneam prietenul meu, prizonierul. Prin 1972, cînd devenisem şomeră, am început să traducem împreună poemele lui Ingeborg Bachmann şi ale lui Hans Magnus Enzensberger (despre care el îşi făcuse lucrarea de diplomă la Facultatea de limba germană, reluată la cinci ani după ce a fost arestat). Nu-mi povestea despre viaţa petrecută în închisoare sau în lagărele ruseşti. Trudeam ore în şir pe cîte un poem şi vorbeam despre literatură. Dar organele nu aveau de unde să ştie asta şi au început să umble pe urmele mele.
Uneori el îmi povestea cîte ceva despre prietenul său George Fonea, care, deşi îşi pierduse un ochi în război, nu stîrnea mila, ci dimpotrivă. Întîi pentru că arăta ca un actor de cinema care trebuia să joace rolul unui mutilat. Apoi pentru că - în pofida a tot şi a toate - nu îşi pierduse umorul. Atunci cînd se întîlneau cu o prietenă a lor foarte frumoasă, el îi spunea: ,Hai să ne plimbăm amîndoi pe Calea Victoriei, să se uite lumea la mine cu invidie şi să zică: ŤCe noroc pe chiorul ăsta că umblă cu el o femeie ca ea !ť".
State îl iubea pentru că ştia că el s-ar fi putut salva, plecînd cu o fregată nemţească, dar s-a întors pentru că nu-i putea părăsi pe cei ce luptaseră sub comanda sa şi astfel a căzut în mîinile ruşilor. Atunci nu ştiam că detenţia lui avusese o legătură cu acest prieten al său, pentru care avea un adevărat cult. Abia cînd i-am citit memoriile am aflat că organele au fost deranjate de mulţimea de coroane şi de flori depuse la catafalcul poetului prizonierilor români declaraţi criminali de război şi uitaţi cîte 12-13 ani prin Estul sălbatic, pe unde şi-au lăsat oasele cei mai mulţi dintre ei. Ca urmare, foştii colegi de lagăr ai mortului, veniţi să-i aducă ultimul omagiu, au fost acuzaţi că
