Scrisorile par a fi făcute dintr-un material bun conducător de influenţă. Dacă în literatură scenele de amor şi cărţile pentru copii sunt proba cea mai clară pentru talentul unui autor, talentul epistolar e pus la cea mai grea încercare - mai ales dacă expeditorul e un om de caracter - de solicitarea unui favor pentru o persoană dragă. În lanţul slăbiciunilor eterne intră rude, prieteni, iubiri, obligaţii de tot felul. Secolul 19 românesc, care a dat strălucire maximă genului epistolar, nu e străin de această probă a intervenţiei, în care fiecare îşi ascunde cum poate stânjeneala. O probă complementară este scrisoarea prin care trebuie să refuzi o asemenea intervenţie. Adeseori un expeditor trebuie să facă faţă, rând pe rând, ambelor încercări.

Vasile Alecsandri, amestecat în competiţia dintre Matei Millo şi mai tânărul Mihail Pascaly pentru direcţia Teatrului Naţional din Bucureşti, este rugat de cel dintâi, pe care l-a sprijinit întotdeauna, să intervină în favoarea lui pe lângă Alteţa Sa Principesa Elisabeta. Rivalii sunt, amândoi, actori talentaţi, însă, în timp ce Pascaly joacă cu emfază şi-şi subliniază ,teatral" cuvintele şi gesturile, bătrânul Millo e un reformator, încearcă să joace realist şi să impună firescul şi pe scenă. În plus, Millo e moldovean, ca Alecsandri, iar Pascaly e bucureştean get-beget, aşa că, la simpatia lui Alecsandri se adaugă şi o solidaritate locală. La 1 iunie 1875, Alecsandri, care nu îndrăzneşte totuşi s-o abordeze pe Carmen Sylva, îi scrie, în franceză, cum scrie tuturor, actorului favorit:

,Dragul meu Millo,

Cu toată bunăvoinţa de a te servi, îmi este imposibil să amestec pe prinţesă în intrigi de teatru; de altfel, am făcut legământ de a nu mai încerca să intervin pe lângă personajele importante, căci nereuşita se apropie prea tare de umilinţă.

Am făcut toate demersurile ne